Micul proces.

Mostenitorii Templierilor lanseaza o noua batalie. De data aceasta juridica. Papa Benedict al XVI-lea este chemat pentru prima data in istorie in fata completului de judecatori.

Moştenitorii Cavalerilor Templieri au lansat o bătălie juridică în forţa contra Papei. Cer restabilirea reputaţiei ordinului căzut în dizgraţie, care a fost acuzat de erezie şi dizolvat cu şapte secole în urmă.

Asociaţia Ordinului Suveran al Templului lui Hristos, ai cărei membri pretind a fi urmasii legendarilor cruciaţi, au intentat un proces împotriva Papei Benedict al XVI-lea pentru ca el să recunoască confiscarea activelor în valoare de 100 miliarde de euro (79 miliarde lire sterline).

Aceştia susţin că, atunci când ordinul a fost dizolvat de predecesorul său Papa Clement al V-lea în 1307, mai mult de 9.000 de proprietăţi, precum şi nenumărate păşuni, mori şi alte asociaţii comerciale aparţinând cavalerilor au fost însuşite de către biserică.

Motivul lor nu reprezinta numai solicitarea daunelor pentru restabilirea prestigiului Cavalerilor Templieri. “Noi nu incercam sa provocam colapsul economic al Bisericii Romano-Catolice, ci vrem sa ilustram in instanta magnitudinea complotului impotriva ordinului nostru”, scria intr-o declaratie semnata de autoproclamatii Cavaleri Templieri moderni.

Se arata in actiune, ca Templierii au fost un grup secret, puternic de calugari razboinici fondat de cavalerul francez Hugues de Payens dupa prima cruciada din 1099 pentru a proteja pelerinii in drum spre Ierusalim. Ei au acumulat o avere enorma si au ajutat la finantarea razboaielor purtate de monarhi europeni, dar au cazut in disgratie in mod spectaculos dupa ce musulmanii au recucerit tara sfanta in 1244 si dupa imediata aparitie a zvonurilor despre practicile lor eretice.

Cavalerii Templieri au fost acuzati de negarea lui Isus inchinarea la icoane satanice in ceremoniile secrete de initiere si practicarea sadomiei. Multi Templieri au marturisit crimele sub tortura si unii dintre ei, inclusiv marele Maestru Jacques deMolay au fost arsi pe rug.

Miscarea, pasul pe care il fac acum Templierii este fara precedent pentru Vatican, iar in octombrie au scos din arhive copii ale pergamentelor cu inregistrarile proceselor Cavalerilor Templieri dintre anii 1307 si 1312. Hartiile au stat ascunse pentru mai mult de trei secole fiind “gresit clasate” in arhivele papale pana cand au fost descoperite in anul 2001.

Manuscrisul Chinon a dezvaluit ca, contrar a ceea ce s-a scris in istorie, Papa Clement al V-lea a declarat ca templierii nu erau eretici si i-a recunoscut crestini de cea mai inalta maturitate dar a desfiintat oricum ordinul pentru a mentine pacea cu acuzatorul lor, Regele Filip al IV-lea al Frantei. Prin urmare, acestia ii cer lui Benedict al XVI-lea sa revoce bula papala emisa de predecesorul sau, Clement al V-lea, si re-recunoasterea ordinului.

De-a lungul secolelor, diferite grupuri au pretins ca sunt descendentii templierilor iar legenda abunda de comori ascunse, ritualuri secrete, magie sau Sfantul Graal. Cel mai recent, cavalerii Templieri au fascinat generatiile moderne dupa ce a inceput mediatizarea asanumitelor comori ascunse pe diferite continente, cu harti neclare care contin fel de fel de indicii samd.

Cert este ca dupa desfiintarea ordinului au inceput sa se contureze cantoanele care mai tarziu au format Elvetia al carei steag reprezinta crucea templiera dar cu culorile inversate.

sursa: telgraph.co.uk

Valentine's Day, o "sarbatoare pagana" complet anti-crestina?

Se spune ca "Sarbatoarea Sf Valentin" ar fi una Catolica... ceea ce este putin pe langa realitate si trebuie spus din capul locului! Intr-adevar, in Calendarul Romano-Catolic exista un Sf. Valentin insa fara nici o legatura cu serbarea promovata pe canalele de mass media astazi!

In primul rand, acest Sfant Valentin este comemorat de catolici pe 13 Februarie si nu pe 14 Februarie asa cum ni se spune in mass media, iar in al doilea rand... nu este vorba de o "sarbatoare a dragostei si sexualitatii", ci de o simpla comemorare...

Da, exista o legenda a acestui Sfant Valentin, preot si martir crestin, ucis in chinuri de pagani in secolul III pentru... dragostea sa fata de Dumnezeu ( nu a vrut sa se lepede de Christos) nicidecum pentru vreo femeie!

"Valentine's Day" este asadar o inventie a unei propagande perverse si ne-crestine, o sarbatoare cu caracter sexual si lubric, - importata din America ( acolo s-a schimbat si data, din 13 care e numar "nenorocos" la americani, in cea de 14) si care nu are nimic de-a face cu Crestinismul, fie el Catolic sau Ortodox. Dealtfel, popoarele Catolice nu sarbatoresc in mod traditional nici un fel de "Valentine's Day", - iar asta se poate verifica foarte usor si de catre romanul Ortodox, daca intreaba pe maghiari, pe sasii din Ardeal sau pe italienii din Dobrogea.

Asadar, ce este cu aceasta sarbatoare pagana cu care suntem "bombardati" in fiecare an, din dorinta de a ni se schimba traditiile stramosesti?

Suntem crestini si tinem sarbatorile crestine. Christos si “prietenii - casnicii Lui” (sfintii) vin in viata noastra si prin intermediul sarbatorilor. Omagiind zeitati pagane, cadem in idolatrie si apostazie. Ne indepartam de Dumnezeu.

Ziua de "Sfantul Valentin" este o reminiscenta a paganismului, a lipsei lui Dumnezeu din viata omului.

Falsa sarbatoare a "Sfantului Valentin" a fost “inventata” de mult, in Grecia. Era o zi inchinata zeului Pan. Cine e Pan? Era este zeul fertilitatii; nu departe de falsul Valentine de azi. Zeul Pan era jumatate om, jumatate tap. Satir as spune mai degraba, nu zeu.  faptul ca idolul acesta ingrozea oamenii prin infatisarea sa si prin salbaticie si fire imprevizibila e total fals. Satirii se ocupau cu cantatul, cu anecdotele, bautura si femei ( mai pe romaneste) Unii cercetatori considera ca “panica” este un cuvant ce provine de la “frica de Pan”. Trec peste, am rezervele mele.

Copiii primesc orice sarbatoare noua cu incantare. Valentine devine falsul sfant de azi. “Sfantul” care-ti da voie “sa faci orice”, un “sfant actual”. Nu este asa.

... nu vom recunoaste niciodata o sarbatoare dedicata altcuiva decat unei persoane sfinte. Credeti voi in acest  Pan, nascocit de minti perverse?! -Ca o paranteza; sigur ca daca Ulise statea plecat de acasa cu lunile sau chiar cu anii, Penelopa incepea sa vada satiri sau mai stiu eu ce fackari care o multumeau.-

Pan este un zeu care amageste.

Legenda despre zeul Pan spune ca era foarte talentat la cantatul la nai si a avut multe aventuri amoroase cu nimfe si zeite. In acesta sa credem?! Grecii credeau ca acest pastor banal de oi are puteri magice in iubire; ...dar de cand cred crestinii in magie?

Romanii l-au “furat” pe Pan de la greci, dar i-au schimbat numele in Faunus. Totuna e, tot “fifty-fifty”, adica om-tap. Personaj creionat in cronicile Narniei. Cand credeti ca era serbat acest zeu? Ati ghicit: in februarie. Ziua era de 25. Romanii erau mandri ca serbau Lupercaliile. Copii, crestinii din acea vreme, mureau pentru Hristos, pentru ca refuzau sa participe la acest “teatru odios si satanic”. Oamenii nu erau tocmai “cuminti” cand era vorba de Pan sau Faunus. Voua nu vi se cere sa muriti azi. Sa stiti doar ca acest Pan-Faunus, ajuns azi Valentine este un zeu contrar lui Christos, inlocuitor de Christos. Un "idol".

Vi se pare normal faptul ca romanii serbau pe acest zeu alergand in pielea goala in jurul unui munte si purtand in mana curele din piele de tap? Femeile care doreau sa aiba copii stateau pe marginea cararilor pe unde alergau “nudistii”. Romanii credeau ca femeia atinsa de cureaua lor va dobandi cu siguranta fertilitatea. Nu putem recunoaste acest zeu, pentru ca, din start, L-am nega pe Dumnezeu. Valentine inseamna desfrau, destrabalare, orgie. Asa faceau grecii, romanii, americanii de azi... si sper ca NU si romanii de maine.

Ce altceva inseamna “Be my Valentine”? Placerea trupului ca desfrau este un pacat, nu o virtute. Ziua indragostitilor e de fapt ziua desfranatilor. Iubirea pura, cea invatata in crestinism, nu are nici cea mai vaga legatura cu iubirea ocazionala, de o noapte.

Cum a devenit Pan - Valentin? Am vazut ca Pan este zeul fertilitatii la greci. Valentin a fost un om care a trait acum 1700 de ani. A fost inchis pentru ca raspandea invataturi socotite “ciudate” de autoritati. Se spune ca facea si multe minuni. De pilda, se spune ca Valentin a vindecat o fetita oarba. Acesteia i-ar fi trimis o scrisoare semnata “Al tau, Valentin.” Se spune ca acest Valentin trimitea din inchisoare scrisori copiilor si prietenilor. In ziua de 14 februarie, acestui Valentin i s-a taiat capul.

In eventualitatea teoretica ca peste ani vom celebra Sfantul Valentin - recunoscut oficial, ca Sfantul Vasile, de exemplu - in nici un caz adevarata sarbatoare nu va trebui sa fie Valentine’s Day. Spiritul sarbatorii va trebui sa fie crestin, nu pagan. Nu poti cinsti un sfant X doar cu numele, cand in realitate copiezi practici pagane, satanice, antihristice.

Pe seama unui oarecare episcop Valentin ars pe rug se atribuie casatoriile in secret ale tinerilor, ceea ce contravenea flagrant legilor. Vedem cu stupoare azi cum tinerii se casatoresc pentru o zi (?!) in fata “sfantului” Pan, pardon, Valentin. Ce inseamna asta?! Mesajul e clar: casatori-ti-va in batjocura cu cine vreti, luati si premii, cine mai da doi bani azi pe casatorie si familie? Am vazut la televizor recent o campanie de casatorii pentru o zi oficiate de alesii nostrii.

Vedeti? Unde e spiritul crestin in falsele certificate de casatorie? (mai bine zis de deces al faptelor bune si morale) Cum sa fie crestina o sarbatoare in care e proslavit desfraul, legatura amoroasa in afara casatoriei? In vechime, romanii se casatoreau de Valentine “pe nimerite” pentru o zi. Saraca Nunta!

Christos ne avertizeaza ca Satana vine la noi ca “inger de lumina” si ne “prosteste”. Sub aparenta lozinca nevinovata “Hai sa trimitem felicitari de Valentine’s Day”, se ascund multe necuratii care lovesc in Biserica lui Hristos. Daca nici Dumnezeu nu ne obliga, cu atat mai putin o vom face noi; sfatuim doar: Aveti grija... un om care se roaga cu adevarat il are pe Dumnezeu in inima sa si ii va fi mai usor sa distinga binele de rau.

Sursa: news.ro stiri pe blog

Chivotul legii

Chivotul Legii sau Sicriul Legii era cel mai important obiect de cult din Cortul Marturiei, ambele construite dupa indicatiile lui Dumnezeu cand i-a dat lui Moise Tablele Legii (Iesire cap. 25 - 28).

Cortul Marturiei, primul lacas de inchinare construit, era un sanctuar mobil care, impreuna cu Chivotul Legii, au insotit poporul evreu in toate ratacirile prin pustiu si in Canaan, pana la construirea templului din Ierusalim. Cortul Marturiei era impartit in Sfanta Sfintelor si Sfanta. In Sfanta Sfintelor, locul in care nu intrau decat preotii, pe o masa, se aflau obiectele sacre: Sfesnicul cu sapte brate si Chivotul Legii.

Chivotul Legii era semnul vizibil al prezentei lui Dumnezeu in mijlocul poporului, sau, altfel spus, semnul vazut al aliantei dintre Creator si Israel. De aceea, el se numea si Sicriul Legii, Arca Marturiei (aron ha edut) sau Tabernacol.

Chivotul Legii

Potrivit descrierii din Exod (cap 25.10-22 : 37, 1-9), Chivotul avea forma unei cutii de lemn de salcam, lunga de doi coti si jumatate (1,25 m), lata de un cot si jumatate (0.75 m) si inalta de un cot si jumatate. Era placata in aur si prevazut cu inele prin care se treceau bare ce serveau la transporlul chivotului. Capacul chivotului, (caporet) era din aur si avea la extremitati fixati doi heruvimi cu aripile intinse. Acest capac se bucura de o cinstire deosebita, fiind numit «tronul impacarii sau al indurarii», deasupra caruia troneaza Dumnezeu si de aici se descopera poporului. Dintre numeroasele reprezentari iconografice sau sculpturale care atesta felul cum arata Chivotul Legii, amintim reprezentarea in relief a chivotului din sinagoga din Capernaum (sec. III-IV i. Hr).

In Chivot se pastrau: tablele legii, nastrapa sau vasul de aur cu mana - spre vesnica amintire a felului miraculos in care Domnul si-a hranit propriul popor in perioada lunga si grea a ratacirii sale prin pustie - toiagul lui Aaron - prin care s-a adeverit, in fata intregului Israel, arhieria acestuia - . Langa chivot a fost depus ulterior Pentateuhul lui Moise.

Dupa Deuteronom 10, 8, cu transportarea chivotului erau incredintati levitii care se postau in capul coloanei evreilor ratacitori prin pustie. Cand coloana se punea in miscare, se striga «Scoala, Doamne, si sa se risipeasca vrajmasii Tai si sa fuga de la fata Ta cei ce Te urasc pe Tine»; iar atunci cand se oprea, evreii strigau: «Intoarce-te, Doamne, la miile si zecile de mii ale lui Israel!» (Num. 10. 35-36).

In calatoriile prin desert ca si in razboaiele sfinte, Chivotul Legii era transportat uneori si in alte locuri unde nu se afla concomitent si cortul, ca scut lui Israel. Astfel, intr-o lupta pe care au avut-o evreii cu filistenii, chivotul a fost dus la Afec, locul bataliei, in speranta ca datorita prezentei acestui obiect sacru, evreii vor fi biruitori, (Sam. 4, 38). Insa rezultatul bataliei a fost dezastruos pentru evrei, iar Dumnezeu a ingaduit ca Sfantul Chivot sa cada in mainile filistenilor. Motivul acestei ingaduinte a fost sa-I arate lui Israel cat de zadarniceste era sa creada in Chivot in timp ce profana poruncile sale. Faptul rapirii chivotului de catre filisteni este privit de catre evrei ca o mare nenorocire, deoarece aceasta insemna pentru ei, de fapt, pierderea Slavei dumnezeiesti care salasluia deasupra chivotului ca pe propriul Sau tron.

Filistenii l-au detinut timp de 7 luni, timp in care Chivotul Sfant le-a nimicit zeul pagan (pe Dagon). L-au carat cu groaza in cetatile filistene Asdod, Gal si Ecron, fiind urmati de multe necazuri de la Dumnezeu. Intrebandu-si preotii si ghicitorii ce sa faca, au fost sfatuiti sa trimita Chivotul poporului caruia ii apartinea.

Chivotul a fost restituit evreilor la Bet-Semes si fost depus in Chiriat-Iearim (I Sam. 5. 1-7) unde a ramas douazeci de ani pana ce David l-a stramutat in Ierusalim si l-a depus intr-un cort «pe care-l facuse pentru el» (II Sam. 6. 17). Mutarea chivotului este celebrata ca o deplasare a lui Dumnezeu dintr-un loc provizoriu spre salasul Sau propriu de odihna. Referindu-se la acest eveniment psalmistul rosteste o invocatie spunand: «Scoala-Te Doamne si vino intru odihna Ta, Tu si chivotul sfintirii Tale» (Ps 131.8).

Dupa ce a terminat construirea templului, Solomon i-a adunat pe batranii lui Israel si pe oamenii cu cea mai mare influenta sa aduca Chivotul din cetatea lui David. Au adus Chivotul, cortul intalnirii si toate obiectele sfinte care erau in cort. Dar din cauza incalcarii poruncilor si a pacatelor, Dumnezeu a ingaduit ca Israel sa mearga in robie si templul sa fie distrus de babilonieni, sub Nabucodonosor (anul 586 Î.Hr). Inainte de distrugerea templului, cativa dintre slujitorii Sai credinciosi au luat Chivotul Legii si cu mare jale si intristare l-au ascuns.

Cu toate ca pana in zilele noastre, nu se mai stie nimic sigur in legatura cu locul unde ar putea fi, sau daca mai exista, de curand, liderul Bisericii Ortodoxe Etiopiene, Patriarhul Abuna Pauolos, a afirmat, in timpul unei vizite intreprinse la Vatican, ca "Chivotul Legii se afla in Etiopia de mai multe secole” si ca, in calitate de Patriarh, l-a vazut cu ochii sai.

sursa: www.crestinortodox.ro

Imagineaza-ti la un barbat caruia i se cere abstinenta sexuala, un barbat caruia i se interzice mariajul, dar care are liber sa faca orice altceva pofteste si caruia i se cere sa omoare cat mai multi necredinciosi! Un barbat antrenat toata viata pentru a ucide, care crede pana la fanatism in misiunea lui divina si pentru care moartea pe campul de lupta insemna un bilet rapid si sigur catre Rai. Acum imaginati-va de ce era capabil un astfel de razboinic intr-o lupta! Acesta este tabloul plastic, oferit de unul dintre personajele nemuritoare ale scriitorului italian Umberto Eco. Este vorba de nimeni altul decat de masina de lupta a inceputului de mileniu doi... cavalerul templier.

Armele albe nu aveau secrete pentru cavalerii templieri. Fie ca era vorba de lancea uriasa folosita in sarjele ucigatoare ale templierilor, de sabiile lungi si grele tipic europene, de topoare sau ciocane de lupta, de cutite, buzdugane, halebarde sau orice alte arma inventata in Europa, templierii erau maestri desavarsiti in manuirea lor. Nu voi vorbi aici despre lance, intrucat demersul nu include si sarja unei cavalerii. Voi vorbi, insa, despre uriasa sabie europeana, arma care nu lipsea din arsenalul niciunui cavaler templier.

O legenda medievala povesteste despre o intalnire a regelui Richard Inima de Leu cu rivalul sau de moarte, sultanul Saladin. Atunci cand musulmanul a incercat sa ii arate crestinului eficienta sabiei sale usoare, din otel de Damasc, taind un fulg ce plutea in aer, Richard ar fi replicat taind in doua un trunchi impunator de copac. Si asta cu o singura lovitura data cu uriasa sabie europeana ce putea fi manuita doar cu ajutorul ambelor maini. Practic, o atare arma, in mainile unui maestru al luptei, avea capacitatea nu numai de a respinge un atac decisiv, dar nici nu exista arma sau armura care sa o poata opri. Nu uitati, totusi, de zecile de ani de antrenamente care puteau face ca o astfel de sabie sa fie manuita cu o dexteritate uluitoare de catre un puternic cavaler templier. In fond, in Europa medievala existau sabii a caror lungime depasea chiar si doi metri.

In cazul cavalerilor templieri vorbim, si de cea mai eficienta armura din randul tuturor razboinicilor medievali. Urmand o traditie veche de peste 1000 de ani a romanilor si razboinicilor greci, templierii au dus la perfectiune o armura care sa ii apere complet in fata sagetilor si a sulitelor aruncate inspre ei, le fel de bine pe cat putea aceasta sa ii apere in fata unui atac cu orice arma alba. Coifuri uriase de metal, armuri din zale sau din bucati intregi de piese metalice care sa le acopere pana si varfurile degetelor, peste care trona tunica alba cu cruce rosie, semnul martirului in lupta impotriva necredinciosilor, scutul urias in forma de frunza, toate faceau ca un cavaler templier sa arate, ca un veritabil tanc. Evident, o armura de acest gen limita miscarile luptatorului si totul se rezuma la forta bruta, dar, timp de 200 de ani, eficienta armurii grele a fost dovedita cu prisosinta. Trebuie spus si ca, pe langa armura greoaie, templierii adaugau pe sub aceasta, deseori, camasi si glugi de zale sau, pur si simplu de piele tabacita, dubland efectul defensiv al acesteia. Imaginati-va ca toate acestea erau dublate de forta fizica si alura impresionanta a europenilor fata de popoarele orientale, precum si de o ferocitate castigata in sutele de ani de confruntari armate dintre regatele europene. Astfel, o denumire precum "tancurile Evului Mediu" nu are cum sa ne mai mire. Eficienta lor a fost dovedita cu prisosinta la 25 noiembrie 1177, atunci cand un palc de 500 de cavaleri au tinut eroic piept armatei lui Salah ad-Din (Saladin) de 26.000 de oameni, obligandu-l pe marele sultan arab sa se retraga. Iar daca vorbim de tacticile templierilor, cea mai renumita si cunoscuta a fost sarja de cavalerie. Este vorba, practic, de atacuri sinucigase al unor palcuri de cavaleri asezati in forma unui varf de lance. Atat de puternica era sarja cailor de lupta incat nu exista adversar care sa ii poate opri. Rolul lor era acela de a rupe cu orice risc randurile inamice, creand brese prin care restul armatei sa poata patrunde. Acum imaginati-va 2-3 sarje care se regrupeaza in spatele armatelor musulmane, in timp ce frontal se dezlantuie un atac feroce al armatei templiere. Atacurile de acest gen erau atat de salbatice, incat au ingrozit nu numai pe musulmani dar si pe confratii europeni ai templierilor.

Un Templier este, cu adevarat, un cavaler neinfricat, un cavaler al carui suflet este protejat de credinta, asa cum trupul ii este aparat de armura de otel. Astfel, el nu are nevoie sa se teama nici de demoni si nici de oameni" - Bernard de Clairvaux, De Lauda Novae Militae (cca.1135). Astfel era vazut neinfricatul templier de catre contemporanii sai. Un om a carui misiune era aceea de a lupta atat cu fortele vazute, cat si cu cele nevazute, ce se opuneau dreptei credinte crestine. Un erou capabil sa se ridice deasupra celorlalti razboinici prin antrenamentele dure si prin taria venita direct de la Divinitate. Iar un templier era el insusi convins de justetea unei asemenea protectii divine. Probabil ca le-a si fost aratata.

Apoi, nu trebuie uitata poate cea mai eroica rezistenta a templierilor in fata unei armate total disproportionata numeric... Batalia de la Montgisard, din 25 noiembrie 1177. Atunci, un grup de 475 de cavaleri templieri, grup condus de Baldwin al IV-lea, Odo de St. Amand si Raynald de Chatillon, a reusit sa zdrobeasca o armata de 26.000 de razboinici musulmani condusa de insusi Saladin. Se spune ca sultanul a scapat cu viata in acele momente numai fugind din toiul luptei pe o camila de curse. Mai mult, trebuie spus ca initiativa ofensivei le-a apartinut templierilor si nu mult mai numerosilor lor adversari.

Cat de eficienti au fost in fata mamelucilor? O arata cel mai bine asediul de la Accra din anul 1291. Atunci, in confruntarea care avea sa marcheze sfarsitul cruciadelor, aproximativ 15.000 de cavaleri din ordinele Templierilor si Ospitalierilor au tinut piept timp de 43 de zile unei uriase armate mameluce ce insuma peste 220.000 de oameni. Desi in final s-au recunoscut invinsi si s-a incheiat un armistitiu, templierii au lasat in acele zile fatidice zeci si zeci de mii de cadavre ale musulmanilor la zidurile ultimei redute crestine din Orientul Mijlociu.

In lumina informatiilor de mai sus, o intrebare se ridica inevitabil. Erau cavalerii templieri superiori luptatorilor musulmani sau celor din randurile uriaselor armate conduse de sultanul Saladin? Privind obiectiv sistemele de lupta total diferite ale acelor razboinici, este evident ca armura unui templier era net superioara celei a unui musulman. Capabila sa opreasca lovituri care, in alte situatii, ar fi ucis pe loc pe cel care le primea, armura europeana, extrem de grea si de rezistenta, si-a indeplinit cu prisosinta rolul in luptele ce au marcat fiecare cruciada. In acelasi timp, disciplina si tacticile perfect sincronizate ale templierilor denotau un antrenament asiduu in folosirea armelor grele europene, un antrenament purtat, de cele mai multe ori, in secret. Poate de aceea, astazi, exista foarte putine informatii privitoare la modul in care decurgea pregatirea militara zilnica a templierilor.

sursa: descopera.ro

Curios...

Iata ce scrie in Qur'an, 5:17 "Necredinciosii sunt aceia care zic: " Dumnezeu este Mesia, fiul Mariei! Spune:" Cine ar fi avut putere asupra lui Dumnezeu daca ar fi voit El sa-l piarda pe Mesia, fiul Mariei, impreuna cu maica-sa si cu toti cei de pe pamant?"

Importanta Apocrifelor Vechiului Testament astazi

Studiul si importanta Apocrifelor Vechiului Testament astazi

I. Introducere

In secolul trecut, datorita unor imprejurari exceptionale, interesul pen­tru studiile de cercetare in ceea ce priveste cunoasterea si aprofundarea tuturor cartilor Sfintei Scripturi a crescut din ce in ce mai mult. Descope­rirea celor mai vechi manuscrise biblice (manuscrisele de la Marea Moarta), caracterizata drept cea mai importanta si pretioasa descoperire ce s-a facut pana acum in domeniul studiilor biblice, a generat si impulsionat cercetari si studii ample si speciale, mai ales in ceea ce priveste cartile Vechiului Testament.

Pe de alta parte, extensiunea pe care au cunoscut-o relatiile ecumenice dintre Bisericile crestine in tendinta lor de apropiere, intelegere, infratire si colaborare, la care se adauga si sporirea dialogurilor inter-crestine si inter-religioase, a constituit un adevarat indemn pentru dezvoltarea deosebita pe care au luat-o in secolul trecut studiile biblice. In aceasta directie s-a ajuns chiar la intocmirea si editarea unor editii ecumenice ale Sfintei Scripturi. Intrucat cartile sfinte constituiau punctul de plecare si baza de discutie in dialogurile inter-crestine pentru formularea adevarurilor de credinta si stabilirea punctelor de apropiere si colaborare, totdeauna s-a pus problema unui text comun al Sfintei Scripturi, si in mod special al cartilor Vechiului Testament. Faptul ca, nici macar astazi, Bisericile crestine (ma refer doar la cele trei mari confesiuni crestine: Ortodoxa, Catolica si Protestanta) nu au reusit sa identifice un text comun al scrierilor Vechiului Tesament, si ca in fiecare confesiune crestina se regaseste un alt canon vetero-testamentar, nu reprezinta decat o cruda si amara realitate a vietii crestine actuale. Deci, un studiu asupra cartilor Vechiului Testament, in special asupra celor considerate ca fiind apocrife, ar putea sa aduca cateva precizari in aceasta problema, identificand cartile canonice, anaghinoskomena si apoc­rife, si definind totodata notiuni importante pentru limbajul biblic interconfesional, notiuni ca cea de canon biblic, carti canonice, carti apocrife, carti pseudo-epigrafe, literatura extracanonica sau literatura intertestamentara. Iata cateva din motivele care m-au facut sa consider ca oportun un studiu asupra cartilor apocrife ale Vechiului Testament, carti putin cunos­cute in teologia biblica romaneasca si al caror text inca nu a fost tradus in totalitate in limba romana. Pana acum au fost traduse in limba romana urmatoarele scrieri: Iosif si Asenet, Testamentul lui Iov, Testamentul lui Avraam.

Pentru inceput voi incepe cu cateva precizari de natura terminologica si cu o succinta prezentare a canonului vetero-testamentar - atat cel crestin (in cele trei confesiuni crestine), cat si cel iudaic -, pentru ca apoi sa fac o prezentare cat mai detaliata a cartilor apocrife ale Vechiului Testament si mai ales a studiului acestora.

II. Precizari terminologice

Pentru o mai buna viziune asupra cartilor apocrife, asupra istoriei alcatuirii si a studiului lor si, mai ales, asupra importantei lor pentru teo­logia crestina actuala credem ca este necesar sa incepem acest studiu cu cateva precizari de natura terminologica.

Termenul "apocrif este de origine greaca si are intelesul de "ascuns" sau de "secret", iar "apocrife" reprezinta pluralul neutru al acestui adjec­tiv si are intelesul de "ascunse". Deci, prin "carti apocrife" se inteleg acele scrieri care cuprind lucruri ascunse, secrete, neintelese.

Cartile apocrife ale Vechiului Testament se constituie din scrierile apartinand literaturii iudaice din perioada cuprinsa intre secolul II i.Hr. si secolul I d.Hr., scrieri cu o tematica strans legata de cea vetero-testamentara si care nu pot fi incluse intr-un "corpus" determinat si nici nu pot fi atribuite unui autor cunoscut. O importanta aparte a acestor scrieri o constituie si faptul ca au fost redactate in acelasi context istoric, religios si literar ca si scrierile Noului Testament, de unde si denumirea de "literatura inter-testamentara".

Terminologia adoptata in acest sens de ortodocsi, catolici si protestanti difera, si din aceasta cauza intalnim expresia de "carti apocrife ale Vechiu­lui Testament" exprimand realitati diverse, in functie de scrierile acceptate in canonul biblic al Vechiului Testament. Astfel, referindu-se la scrierile Vechiului Testament, autorii protestanti folosesc expresia "carti apocrife ale Vechiului Testament" pentru a determina acele carti pe care autorii catolici le numesc "deuterocanonice", in timp ce autorii catolici folosesc expresia "carti apocrife ale Vechiului Testament" pentru acele carti pe care protestantii le numesc "pseudo-epigrafe".

Problema care sta la baza acestei utilizari diferite a termenului de "carti apocrife" este constituita de faptul ca in cele trei mari confesiuni crestine canonul Vechiului Testament este perceput diferit. In Biserica Ortodoxa canonul biblic al Vechiului Testament include 39 de carti canonice, iar celelalte carti sunt numite anaghinoskomena, in afara acestora exista alte carti, care nu au fost incluse in canon si care au fost numite "apocrife".

In Biserica Romano-Catlica canonul cuprinde 46 de carti, dintre care 39 sunt numite protocanonice, iar ultimele 7 deuterocanonice; iar in afara acestui canon gasim situate cartile apocrife ale Vechiului Testament. Biserica Protestanta recunoaste ca fiind canonice doar 39 de carti; iar pe cele necanonice le numeste apocrife; iar apocrifele recunoscute de orto­docsi si catolici le numeste "pseudo-epigrafe". Cuvantul "pseudo-epigraf semnifica din punct de vedere literar o scriere de origine iudaica, cu autori falsi (autorul caruia ii este atribuita lucrarea nu este de fapt cel care o scrie), redactata in perioada dintre anii 250 i.Hr. si 200 d.Hr., iar trasa­tura comuna a tuturor acestora este siguranta cu care se asteapta venirea unui Mesia ce va judeca lumea, pedepsind pe toti aceia care au facut sa su­fere poporul sfant, adica Israel.

Din punct de vedere etimologic, prin expresia de "carti pseudo-epigrafice" se definesc toate acele scrieri ce au fost redactate de anumiti autori, care, din diverse motive, atribuiau respectiva carte unui personaj biblic celebru. Ca respectiva expresie nu este cea mai potrivita pentru a de­semna aceasta categorie de scrieri reiese si din faptul ca nu toate aceste carti sunt antribuite unor personaje biblice, ci unele, ca spre exemplu Liber Antiquitatum biblicarum sau Vitae Prophetarum, raman anonime.

Referitor la prezenta cartilor apocrife in canonul vetero-testamentar iudaic putem spune ca Talmudul include doar 39 de carti canonice, iar toate celelalte carti le include sub denumirea de Sefarim Hizonim (carti externe) in interiorul iudaismului nu este facuta nici o diferenta intre carti apocrife si carti pseudo-epigrafe, ci doar intre carti sfinte si carti externe. De aceea, in limbajul teologic iudaic actual prin expresia de "carti apocrife ale Vechiului Testament" este definita "in mod traditional, o colec­tie de surse iudaice incluse in Bibliile catolice si ortodoxe, dar nu si in cele evreiesti si protestante".

Perioada in care au aparut aceste apocrife ale Vechiului Testament este cuprinsa, din punct de vedere cronologic, intre anii 300 i.Hr. si 100 d.Hr., si, dupa cum am mai spus, aceasta perioada a fost numita in mod curent "literatura intertestamentara", pentru ca aceste scrieri au fost redactate in perioada dintre cele doua Testamente: Vechiul si Noul Testament. In iu­daism, atunci cand se face referire la aceasta perioada, nu se foloseste aceasta expresie, deja consacrata in limbajul biblic, ci prefera sa numeasca aceasta perioada ca "literatura iudaica dintre Biblie si Mishna".

In crestinism aceste scrieri vor fi identificate in mod oficial (ca fiind in afara canonului) in secolul al IV-lea , iar criteriul dupa care aceste scrieri erau distinse cuprindea trei reguli simple:

1. nu erau recunoscute de Biserica ca fiind carti sfinte;

2. erau redactate sau folosite de eretici;

3. erau posterioare scrierilor canonice;

Insa chiar daca, din punct de vedere teologic, aceste scrieri constituiau o categorie foarte clara, totusi ele nu constituiau o colectie stabila sau determinata, ci numarul acestora era unul fluctuant.

Avandu-se in vedere atat faptul ca terminologia folosita pentru identi­ficarea acestor carti nu este una comuna si provoaca de multe ori confuzii sau ambiguitati, cat si faptul ca nu exista un "canon" sau o "colectie" fixa care sa limiteze numarul acestor carti, s-a incercat sa se gaseasca un cri­teriu general valabil, prin care sa se poata identifica cu usurinta toate acele carti ce pot fi incluse in aceasta categorie a cartilor apocrife. Unul dintre cei mai buni specialisti in domeniu, James H. Charlesworth, a formulat un sistem de cinci criterii, pe care orice carte trebuie sa le indeplineasca pen­tru a putea fi inclusa in aceasta categorie a cartilor apocrife ale Vechiului Testament. Aceste criterii sunt urmatoarele:

a. scrierea trebuie sa fie in totalitate de origine iudaica sau crestin-iudaica;

b. scrierea trebuie sa fi fost redactata in perioada cuprinsa intre anii 200 i.Hr. si 200 d.Hr.;

c. scrierea trebuie sa se considere ca fiind inspirata;

d. scrierea trebuie sa faca referinta, in forma ei sau in fond, la Vechiul Testament;

e. scrierea trebuie sa fi fost pusa sub autoritatea unui personaj biblic din Vechiul Tesament, care este fie naratorul, fie chiar autorul;

De-a lungul timpului, in cadrul teologiei biblice apusene, termenul de "apocrif "a fost aplicat acelor scrieri ebraice si protestante care au oare­care similitudini cu cartile canonice, dar care nu au fost admise in canon, protestantii le-au numit pseudo-epigrafe, dand numele de apocrife cartilor deuterocanonice ale Vechiul Testament". Pentru telogia protestanta, cartile apocrife ale Vechiului Testament sunt reprezentate de acele carti ce in mod curent, in teologia biblica romano-catolica, sunt numite carti deute­rocanonice, si sunt: "Cartea lui Tobit, Cartea Iuditei Cartea intelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul), Cartea lui Baruh, 1 si 2 Macabei, 3 si 4 Ezdra, Rugaciunea lui Manase si Epistola lui Ieremia.

Chiar daca nici pana acum nu s-a gasit "o definitie precisa si stabila pentru cartile apocrife", am putea totusi afirma, ca o concluzie, ca, astazi, prin expresia de "carti apocrife ale Vechiului Testament" sunt definite acele scrieri alcatuite intre secolele II i.Hr. si I d.Hr., de autori ramasi necunos­cuti, care, pentru a capata autoritate, au fost atribuite sau au fost puse in stransa legatura cu personaje biblice vetero-testamentare, si care nu s-au pastrat in limba ebraica sau aramaica, ci in diferite traduceri in limbile greaca, etiopiana, copta, armeana si slava. Pentru a indica aceste carti teologia ortodoxa si cea romano-catolica foloseste termenul de "carti apoc­rife", cea protestanta prefera termenul de "pseudo-epigrafe", iar evreii le identifica ca fiind "carti externe".

Din cele prezentate pana aici putem intelege cu usurinta ca astazi cele doua expresii de "carti apocrife" si respectiv "carti pseudo-epigrafe" sunt sinonime. Insa, in studiul de fata am preferat, pentru identificarea acestor carti, termenul de "carti apocrife" ale Vechiului Testament, pentru ca aces­ta este un termen deja consacrat cu acest inteles in teologia biblica ortodoxa si pentru ca, in comparatie cu termenul de "pseudo-epigrafe", credem ca exprima mult mai bine natura acestor carti.

III. Studiul apocrifelor Vechiului Testament

Prima marturie legislativa referitoare la canonul cartilor Vechiului Testament o gasim in canoanele 59 si 60 ale Sinodului de la Laodiceea, unde se fixeaza lista - canonul - cartilor din Vechiul Testament ce pot fi citite in Biserica (primul canon care vorbeste despre lista cartilor Vechiului Testament este canonul 85 apostolic, folosindu-se prima oara termenul de carte "canonica" (canonul 59), iar apoi se da si lista acestor carti (canonul 60). Incepand chiar cu secolul al IV-lea apar diversi indici cu liste ale cartilor apocrife care sunt puse in relatie cu liste de carti canonice, inspirate. Intre acestea putem mentiona Decretum Gelasianum (sec. VI), Questiones et Responsiones ale lui Atanasio Sinaita (sec. VII) si Stico-metria lui Nichifor din Constantinopol (sec. IX).

O atentie deosebita asupra cartilor apocrife a inceput sa fie acordata in perioada Renasterii, cand a inceput sa se dezvolte interesul pentru editarea tex­telor biblice. In secolul al XVI-lea, Erasmus de Rotterdam arata un interes marit pentru cartea IV Macabei, scotand la iveala o editie a textului grec al acestei scrieri in anul 1524, iar in anul 1526 va fi publicata o alta editie a acestui text de catre Cephalaeus, editie ce va fi cosiderata ca editie princeps a acestui text.

Interesant de mentionat este opinia lui Martin Luther in aceasta pri­vinta, caci chiar el este cel ce avea un deosebit respect pentru cartea Ruga­ciunea lui Manase, considerata chiar de el apocrifa, dar pe care a tradus-o in limba germana si pe care a utilizat-o in polemica sa cu Braunschweig, propunandu-i acestuia sa se converteasca si sa-L implore pe Dumnezeu "cu cuvinte similare celor din Rugaciunea lui Manase".

Insa prima colectie de texte apocrife ale Vechiului Testament - ce se vroia a fi completa - va fi editata abia in anii 1722-1723 de catre Johann Albert Fabricius si continea texte grecesti si latine. O precizare importanta referitoare la aceasta prima colectie a apocrifelor este aceea, ca autorul ei, desi este primul care foloseste termenul de "pseudo-epigrafe" pentru a desemna scrierile apocrife ale Vechiului Testament, nu este el cel care a inventat acest termen, ci el doar a preluat acest termen din limbajul scriito­rilor eclezistici de la Reforma. O alta precizare la fel de importanta este aceea ca aceasta colectie nu reprezinta o colectie completa, deoarece in acea perioada nu ajunsesera in Europa opere importante pentru literatura apocrifa vetero-testamentara ca versiunea etiopiana a cartii lui Enoh, adusa in Europa de MJ. Vruce in 1773 si tradusa in engleza abia in 1821 de R. Laurence.

In cea de a doua jumatate a secolului al XlX-lea studiul apocrifelor ia avant, acum fiind epoca noilor descoperiri si a numeroase studii. Astfel in aceasta perioada A.M. Ceriani a descoperit in Biblioteca Ambrosiana din Milano un manuscris siriac al cartii lui Baruh, ce va fi publicat in colectia sa "Monumenta sacra etprofana". Tot acum apare un foarte bun si com­plet dictionar al apocrifelor si diferite editii si studii asupra acestor scri­eri. Toata aceasta perioada a culminat cu cele doua editii complete ale textelor apocrifelor in limba engleza si in limba germana.

O problema ce a aparut imediat dupa publicarea acestor doua editii a apocrifelor (engleza si germana) a fost cea a numarului de carti apocrife, caci in editia germana gasim 13 carti, iar in cea engleza 17 carti; astfel, in editia in limba engleza, R.H. Charles prezinta toate cartile publicate de E. Kautzsch in cele doua volume ale sale din 1900, adaugand insa inca patru carti noi, si anume: 2 Enoh, Ahikar, Pirke Aboth (Cuvintele Parin­tilor) si un fragment dintr-o scriere zadokita. In total, in editia lui R. H. Charles, sunt 52 de carti plus un apendice de 13 scrieri iudaice astazi pier­dute, dar citate in cele mai vechi izvoare iudaice. Tot R.H. Charles este cel care, distingand in iudaism doua curente diferite, si anume iudaismul alexandrin si iudaismul palestinian, a facut pentru prima oara o impartire a apocrifelor in functie de provenienta lor, identificand astfel doua cate­gorii: cele de origine palestiniana si cele de origine greaca. Toate aceste carti nu se constituie insa intr-un "canon" al apocrifelor, ci ele reprezinta doar o colectie moderna de scrieri iudaice si crestine, care au fost redactate intr-o perioada cuprinsa intre 200 i.Hr. si 100 d.Hr., si care din diferite motive nu au fost acceptate in canonul biblic al Vechiului Testament.

Dupa o adevarata criza in perioada cuprinsa intre 1914 si 1945, in care studiile asupra scrierilor apocrife cunosc un adevarat "hiatus", un nou avant sau, mai bine zis, o renastere a acestora, va avea loc in anii din cea de a doua jumatate a secolului al XX-lea, impuls datorat apartiei de nu­meroase scrieri si studii de specialitate, si in mod special descoperirii manuscriselor de la Qumran.

Incepand cu anii '80 apar noi editii ale Bibliei cu cartile apocrife sau doar ale apocrifelor in diferite limbi, dintre care cea mai buna si mai completa este cea in limba engleza J.H. Charlesworth, The Old Testament Pseudpigrapha. In afara acestor editii ale textelor apocrife in toata aceasta perioada s-au publicat foarte multe studii si articole, au aparut colectii specializate in studiul apocrifelor si s-au tinut diferite congrese si simpozioane, toate evidentiind atat interesul teologilor pentru cunoas­terea acestor texte, cat si importanta lor in studiul teologiei biblice actuale. Interesul sporit pentru aceste scrieri a facut ca in anul 1990 sa fie fondata revista Apocrypha de catre Jean-Claude Picard, ca revista internationala a literaturii apocrife; astazi aceasta revista apare sub conducerea lui Jean-Daniel Dubois, fiind publicata cu concursul stiintific al asocatiei "Association pour l'etude de la litterature apocryphe chretienne" (A.E.L.A.C.) si a so­cietatii "Societe pour l'etude de la literature apocryphe chretienne" (S.E.L.A.C.).

Dupa toate aceste precizari introductive, de natura terminologica si istorica, ma voi opri asupra modului in care acestea au fost grupate, eviden­tiind criteriile folosite. Privitor la o clasificare a acestor scrieri observam ca ele au fost impartite dupa diverse criterii.

O prima metoda este istorica, care urmand ordinea succesiunii istorice a cartilor biblice, prezinta aceste carti incepand cu Mica Geneza si termina cu Cartile Sibilinelor; alta metoda este cea literara, care grupeaza aceste carti in sase clase dupa genurile literare folosite in respectiva scriere. In Studiul Vechiului Testament (manualul pentru facultatile de teologie) ele sunt clasificate in apocrife de origine iudaica si apocrife de origine cres­tina, cele de origine iudaica fiind divizate in carti cu continut profetic, cu continut istoric, cu continut poetic si in carti scrise cu tendinta si lipsite de orice suport real sau istoric. Vazute atat din punct de vedere al genului literar folosit, cat si al motivului scrierii, apocrifele au fost grupate in cinci tipuri diferite, si anume:

1. literatura apocaliptica; 2. testamentele (in aceste scrieri putem identifica cu usurinta si pasaje apocaliptice); 3. Istorii biblice si legende; 4. literatura filosofica si sapientiala; 5. rugaciuni, ode si psalmi.

Din cele prezentate putem observa ca niciuna dintre clasificari nu poseda un principiu de diferentiere elocvent, care sa duca la o separare clara intre anumite grupuri de scrieri, ci de cele mai multe ori in apocrife nu se regaseste doar un singur gen literar (se intalnesc impreuna elemente eshatologice si parenetice alaturi de relatari pseudo-istorice, de imnuri sau de rugaciuni), o singura tema, ci in ele toate acestea se intrepatrund, nascandu-se astfel un nou gen literar, o noua literatura, care apoi a fost numita "literatura apocrifa".

Cu toate ca termenul de "literatura intertestamentara" nu a fost inca definit intr-o maniera foarte clara, prin "scrieri intertestamentare" se inteleg toate acele scrieri iudaice redactate in perioada dintre Vechiul Testament iudaic si Noul Testament grec. O prima clasificare a acestor scrieri a fost facuta de J.H. Charlesworth, care, desi atrage atentia asupra imposibilitatii unei distinctii clare intre aceste scrieri, propune trei grupuri de scrieri:

1. apocrifele Vechiului Testament; 2. pseudo-epigrafele Vechiului Testament; 3. manuscrisele de la Marea Moarta.

Avandu-se in vedere ca nu exista doi codici antici si nici macar doua colectii moderne care sa prezinte acelasi "codex" al apocrifelor, adica acelasi numar de scrieri apocrife, si nici nu a fost definitivat procesul de catalogare a tuturor acestor scrieri dupa vreun sistem sau metoda de clasi­ficare, vom expune in cele ce urmeaza o lista cu cele mai cunoscute si mai importante scrieri apocrife. De aceea, in cele ce urmeaza nu voi prezenta aceste carti in functie de vreo clasificare, ci doar le voi enumera, respec­tand totusi criteriul cronologic. Iata care sunt cele mai cunoscute carti apocrife, considerate totodata ca fiind cele mai importante:

1. Mica Geneza (Cartea Jubileelor), 2. Cartea lui Adam, 3. Cartea lui Enoh, 4. Cartea lui Avraam, 5. Testamentul celor 12 patriarhi, 6. Iosif si Asenet, 7. Inaltarea lui Moise, 8. Ianes si Mambres, 9. Testamentul lui Iov, 10. Legendele lui Solomon, 11. Odele lui Solomon, 12. Psalmii lui Solo-mon, 13. Martiriul lui Isaia, 14. Apocalipsa lui Baruh, 15. Cartea IV Ezdra, 16. Cartea IV Macabei, 17. Scrisoarea lui Aristeia, 18. Cartile Sibilinelor.

Aceasta multitudine de scrieri din aceasta perioada demonstreaza ca in acel timp iudaismul era o religie complexa, "o comunitate diversa, cuprin­zand multe grupuri religioase, ce nu apartineau la un partid (grup) precis, ci erau tinute impreuna de un principiu superior, adica de devotiunea pen­tru Legea lui Dumnezeu revelata in Scripturi si in legile parintilor".

Dar asta nu inseamna ca aceste scrieri pot fi considerate, in contrast cu scrierile canonice, ca o literatura iudaica de mana a doua, cu o importanta secundara sau chiar neglijabila, ci apocrifele si pseudo-epigrafele, im­preuna cu scrierile comunitatii de la Qumran, se constituie ca "o marturie clara si evidenta a bogatiei si a creativitatii intelectuale iudaice".

IV. CONCLUZII

Din cele prezentate se poate intelege destul de usor si de clar ca, desi in cele mai multe dintre Biblii perioada dintre Vechiul Testament si Noul Testament este reprezentata de o simpla pagina alba, literatura apocrifa reprezinta o realitate, care astazi este din ce in ce mai cunoscuta si apreci­ata, si care ofera teologilor avizati o noua viziune atat asupra gandirii iudaice din perioada formarii canonului Noului Testament, cat si a realita­tilor existente in acele vremuri. Deci, literatura apocrifa a Vechiului Testament prezinta o deosebita importanta pentru studiul Bibliei.

O alta caracteristica ce se desprinde din succinta prezentare a cartilor apocrife, este aceea ca toate aceste carti nu formeaza un canon sau o colectie paralela canonului cartilor Vechiului Testament, si ca impreuna nu alcatuiesc nici macar un sistem teologic, ci ele reprezinta doar o culegere de texte apropiate ca tematica Vechiului Testament ce prezinta unele teme sau elemente structurale comune. Cele cateva teme centrale prezente in toate scrierile apocrife sunt: conceptul de Dumnezeu, de om, Legea lui Dumnezeu, Mesia si elemente apocaliptice.

Conceptul de Dumnezeu are in toate scrierile o caracteristica comuna: transcendenta, dar nu una opaca, ci una in care Dumnezeu asculta rugaciu­nea poporului sau sau a intermediarilor, iesind chiar in apararea celor na­pastuiti si oferind unora posibilitatea de a-I contempla gloria. Se accentueaza apoi asupra neschimbabilitatii planurilor divine, care sunt prezen­tate ca fiind predestinate, scrise pe Table.

In legatura cu conceptul de Dumnezeu este pus si omul, care este vazut doar ca un pacatos in fata lui Dumnezeu; de aici o intreaga problematica asupra originii pacatului si a raului. Omul este compus dintr-un corp muri­tor si un suflet nemuritor, dar pentru ca pana la sfarsitul vietii el apare ca o unitate, in care elementele componente nu se pot desparti, eshatologia apare prin prisma invierii. Pentru a se putea ajunge la aceasta eshatologie finala omul trebuie sa respecte Legea, care este vazuta ca norma morala si ca proiect divin atat pentru istorie, cat si pentru intreaga lume.

Mesia prezentat in scrierile apocrife deriva din conceptul de Mesia davidic prezentat in cartile canonice ale Vechiului Testament, insa diferenta este ca Mesia apocrifelor va veni la sfarsitul timpurilor, si va avea diferite responsabilitati (in Testamentul celor 12 patriarhi Mesia are caracter sacer­dotal). De obicei, atunci cand apocrifele vorbesc de Mesia, nu se fac foarte multe precizari, ci se spune doar ca va veni la sfarsitul timpurilor, nepre-cizandu-se nimic despre nasterea Sa sau despre moartea Sa.

Din cele prezentate pana acum putem afirma, fara riscul de a fi exa­gerati, ca apocrifele Vechiului Testament au devenit in ultimele secole destul de cunoscute in randul teologilor, reusind sa-si croiasca o identitate proprie si sa se impuna prin importanta lor in studiul teologiei biblice. Faptul ca aceste carti reprezinta o "prelungire a Vechiului Testament" si "un prolog al Noului Testament"'au determinat dezvoltarea studiului acestora si implicit importanta lor. De aceea astazi, ele reprezinta unul dintre izvoarele cele mai importante pentru cunoasterea iudaismului din acea perioada, iudaism din care avea sa se nasca pe de o parte crestinismul, iar pe de alta parte iudaismul rabinic.

Concluzionand, putem afirma cu toata taria ca, desi, de-a lungul tim­pului, au primit diferite numiri, ca apocrife, pseudo-epigrafe, literatura extracanonica sau literatura inter testamentara, si ca, desi, in Biserica nu au fost vazute intotdeauna intr-o lumina pozitiva, totusi, toate aceste scrieri se constituie astazi intr-un imens izvor de informatii asupra perioadei cuprinse intre incheierea canonului Vechiului Testament si aparitia Noului Testament, prezentand astfel o deosebita importanta pentru exegeza si ermeneutica biblica actuala.

sursa: www.crestinortodox.ro