Imagineaza-ti la un barbat caruia i se cere abstinenta sexuala, un barbat caruia i se interzice mariajul, dar care are liber sa faca orice altceva pofteste si caruia i se cere sa omoare cat mai multi necredinciosi! Un barbat antrenat toata viata pentru a ucide, care crede pana la fanatism in misiunea lui divina si pentru care moartea pe campul de lupta insemna un bilet rapid si sigur catre Rai. Acum imaginati-va de ce era capabil un astfel de razboinic intr-o lupta! Acesta este tabloul plastic, oferit de unul dintre personajele nemuritoare ale scriitorului italian Umberto Eco. Este vorba de nimeni altul decat de masina de lupta a inceputului de mileniu doi... cavalerul templier.

Armele albe nu aveau secrete pentru cavalerii templieri. Fie ca era vorba de lancea uriasa folosita in sarjele ucigatoare ale templierilor, de sabiile lungi si grele tipic europene, de topoare sau ciocane de lupta, de cutite, buzdugane, halebarde sau orice alte arma inventata in Europa, templierii erau maestri desavarsiti in manuirea lor. Nu voi vorbi aici despre lance, intrucat demersul nu include si sarja unei cavalerii. Voi vorbi, insa, despre uriasa sabie europeana, arma care nu lipsea din arsenalul niciunui cavaler templier.

O legenda medievala povesteste despre o intalnire a regelui Richard Inima de Leu cu rivalul sau de moarte, sultanul Saladin. Atunci cand musulmanul a incercat sa ii arate crestinului eficienta sabiei sale usoare, din otel de Damasc, taind un fulg ce plutea in aer, Richard ar fi replicat taind in doua un trunchi impunator de copac. Si asta cu o singura lovitura data cu uriasa sabie europeana ce putea fi manuita doar cu ajutorul ambelor maini. Practic, o atare arma, in mainile unui maestru al luptei, avea capacitatea nu numai de a respinge un atac decisiv, dar nici nu exista arma sau armura care sa o poata opri. Nu uitati, totusi, de zecile de ani de antrenamente care puteau face ca o astfel de sabie sa fie manuita cu o dexteritate uluitoare de catre un puternic cavaler templier. In fond, in Europa medievala existau sabii a caror lungime depasea chiar si doi metri.

In cazul cavalerilor templieri vorbim, si de cea mai eficienta armura din randul tuturor razboinicilor medievali. Urmand o traditie veche de peste 1000 de ani a romanilor si razboinicilor greci, templierii au dus la perfectiune o armura care sa ii apere complet in fata sagetilor si a sulitelor aruncate inspre ei, le fel de bine pe cat putea aceasta sa ii apere in fata unui atac cu orice arma alba. Coifuri uriase de metal, armuri din zale sau din bucati intregi de piese metalice care sa le acopere pana si varfurile degetelor, peste care trona tunica alba cu cruce rosie, semnul martirului in lupta impotriva necredinciosilor, scutul urias in forma de frunza, toate faceau ca un cavaler templier sa arate, ca un veritabil tanc. Evident, o armura de acest gen limita miscarile luptatorului si totul se rezuma la forta bruta, dar, timp de 200 de ani, eficienta armurii grele a fost dovedita cu prisosinta. Trebuie spus si ca, pe langa armura greoaie, templierii adaugau pe sub aceasta, deseori, camasi si glugi de zale sau, pur si simplu de piele tabacita, dubland efectul defensiv al acesteia. Imaginati-va ca toate acestea erau dublate de forta fizica si alura impresionanta a europenilor fata de popoarele orientale, precum si de o ferocitate castigata in sutele de ani de confruntari armate dintre regatele europene. Astfel, o denumire precum "tancurile Evului Mediu" nu are cum sa ne mai mire. Eficienta lor a fost dovedita cu prisosinta la 25 noiembrie 1177, atunci cand un palc de 500 de cavaleri au tinut eroic piept armatei lui Salah ad-Din (Saladin) de 26.000 de oameni, obligandu-l pe marele sultan arab sa se retraga. Iar daca vorbim de tacticile templierilor, cea mai renumita si cunoscuta a fost sarja de cavalerie. Este vorba, practic, de atacuri sinucigase al unor palcuri de cavaleri asezati in forma unui varf de lance. Atat de puternica era sarja cailor de lupta incat nu exista adversar care sa ii poate opri. Rolul lor era acela de a rupe cu orice risc randurile inamice, creand brese prin care restul armatei sa poata patrunde. Acum imaginati-va 2-3 sarje care se regrupeaza in spatele armatelor musulmane, in timp ce frontal se dezlantuie un atac feroce al armatei templiere. Atacurile de acest gen erau atat de salbatice, incat au ingrozit nu numai pe musulmani dar si pe confratii europeni ai templierilor.

Un Templier este, cu adevarat, un cavaler neinfricat, un cavaler al carui suflet este protejat de credinta, asa cum trupul ii este aparat de armura de otel. Astfel, el nu are nevoie sa se teama nici de demoni si nici de oameni" - Bernard de Clairvaux, De Lauda Novae Militae (cca.1135). Astfel era vazut neinfricatul templier de catre contemporanii sai. Un om a carui misiune era aceea de a lupta atat cu fortele vazute, cat si cu cele nevazute, ce se opuneau dreptei credinte crestine. Un erou capabil sa se ridice deasupra celorlalti razboinici prin antrenamentele dure si prin taria venita direct de la Divinitate. Iar un templier era el insusi convins de justetea unei asemenea protectii divine. Probabil ca le-a si fost aratata.

Apoi, nu trebuie uitata poate cea mai eroica rezistenta a templierilor in fata unei armate total disproportionata numeric... Batalia de la Montgisard, din 25 noiembrie 1177. Atunci, un grup de 475 de cavaleri templieri, grup condus de Baldwin al IV-lea, Odo de St. Amand si Raynald de Chatillon, a reusit sa zdrobeasca o armata de 26.000 de razboinici musulmani condusa de insusi Saladin. Se spune ca sultanul a scapat cu viata in acele momente numai fugind din toiul luptei pe o camila de curse. Mai mult, trebuie spus ca initiativa ofensivei le-a apartinut templierilor si nu mult mai numerosilor lor adversari.

Cat de eficienti au fost in fata mamelucilor? O arata cel mai bine asediul de la Accra din anul 1291. Atunci, in confruntarea care avea sa marcheze sfarsitul cruciadelor, aproximativ 15.000 de cavaleri din ordinele Templierilor si Ospitalierilor au tinut piept timp de 43 de zile unei uriase armate mameluce ce insuma peste 220.000 de oameni. Desi in final s-au recunoscut invinsi si s-a incheiat un armistitiu, templierii au lasat in acele zile fatidice zeci si zeci de mii de cadavre ale musulmanilor la zidurile ultimei redute crestine din Orientul Mijlociu.

In lumina informatiilor de mai sus, o intrebare se ridica inevitabil. Erau cavalerii templieri superiori luptatorilor musulmani sau celor din randurile uriaselor armate conduse de sultanul Saladin? Privind obiectiv sistemele de lupta total diferite ale acelor razboinici, este evident ca armura unui templier era net superioara celei a unui musulman. Capabila sa opreasca lovituri care, in alte situatii, ar fi ucis pe loc pe cel care le primea, armura europeana, extrem de grea si de rezistenta, si-a indeplinit cu prisosinta rolul in luptele ce au marcat fiecare cruciada. In acelasi timp, disciplina si tacticile perfect sincronizate ale templierilor denotau un antrenament asiduu in folosirea armelor grele europene, un antrenament purtat, de cele mai multe ori, in secret. Poate de aceea, astazi, exista foarte putine informatii privitoare la modul in care decurgea pregatirea militara zilnica a templierilor.

sursa: descopera.ro