AVIZ IMPRUDENTILOR

Asa cum s-a mai spus de nenumarate ori, operatiile stiintei nu sunt lipsite de pericole.
Ele pot provoca nebunia celor care nu sunt foarte stapani pe suprema, absoluta si infailibila ratiune.
Ele pot surescita sistemul nervos si provoca teribile si incurabile boli.
Cand imaginatia este socata si infricosata, acestea pot provoca lesinul si chiar moartea prin congestie cerebrala.
Persoanele nervoase si natural exaltate, femeile, tinerii si pe toti cei care nu au exercitiul stapanirii de sine si se lasa coplesiti de un sentiment de teama trebuie sa fie indepartate de la practicarea magiei.
Nimic nu e mai periculos decat sa se faca din magie un fel de petrecere a timpului liber, cum fac anumite persoane care transforma magia in distractia seratelor. Experientele magnetice operate in asemenea circumstante nu pot decat sa oboseasca subiectii, sa rataceasca opiniile si sa deruteze stiinta. Nimeni nu se poate juca nepedepsit cu misterele vietii si ale mortii, iar lucrurile care trebuie luate in serios sa fie tratate serios si abordate cu cea mai mare rezerva.
Nu cedati niciodata ispitei de a convinge prin efecte. Efectele cele mai surprinzatoare nu se vor constitui in dovezi pentru oamenii care nu sunt dinainte convinsi. Ele pot fi atribuite unor indemanari naturale, iar magicianul privit ca un fel de concurect al lui Robert Houdin sau Hamilton. A cere minuni pentru a crede in stiinta inseamna a te arata nedemn de stiinta. Sancta Santis.
Nu va laudati niciodata cu operele pe care le-ati obtinut, chiar daca ati reinviat mortii. Temeti-va de persecutie. Marele Maestru recomanda intotdeauna tacere bolnavilor pe care-i vindeca si, daca tacerea ar fi fost cu grija pazita, initiatorul n-ar fi fost crucificat inainte de a-si fi desavarsit opera.

Ex Deo nascimur, In Christo morimur, Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
(Cu Dumnezeu ne naştem, murim în Hristos, prin Duhul Sfânt reinviem.)

joi, 15 decembrie 2011

PROVERBE

Cartea aceasta nu trebuie judecată după volum, ci după imensitatea înţelepciunii pe care o găzduieşte. Mii de volume din bibliotecile lumii nu ne pot ajuta, toate la un loc, cît ne poate ajuta această singură carte. Autorul ei nevăzut este Dumnezeu, iar priceperea ei, deşi născută în sferele cerului este destinată să revoluţioneze viaţa terestră.

Titlul:                       Un proverb este un discurs de înţelepciune redus la o singură frază.

Autorul:               Textul cărţii îl menţionează pe Solomon drept autor la începutul fiecăreia din cele trei secţiuni ale ei (1:1; 10:1; 25:1). Despre Solomon ştim deja că a fost autorul a 3.000 de proverbe şi a 1.005 cîntări (1 Împ. 4:32). Nici un om din Israel nu a fost mai potrivit să editeze o carte de înţelepciune ca acest Solomon. El s-a rugat Domnului pentru înţelepciune (1 Împ. 3:5-9) şi a primit-o aşa cum nu i-a mai fost dată nici unui om de pe faţa pămîntului (1 Împ. 4:29-31). Strălucirea gîndirii lui l-a făcut celebru în lumea de atunci şi a atras admiraţia celor veniţi de la mari depărtări ca să-l vadă şi să-l asculte (1 Împ. 4:34; 10:1-l3, 24). Contribuţia lui Solomon la ridicarea Israelului a fost imensă. Capacitatea lui de sinteză, intuiţia şi clarviziunea lui sînt şi astăzi proverbiale. Asta nu înseamnă că tot ceea ce a scris Solomon a fost produsul său nemijlocit. El însuşi ne spune că i-a plăcut să zăbovească îndelung asupra înţelepciunii răspîndite de scrierile altora: „Pe lîngă că Ecleziastul a fost înţelept, el a mai învăţat şi ştiinţa pe popor, a cercetat, a adîncit şi a întocmit un mare număr de zicători. Eclesiastul a căutat să afle cuvinte plăcute, şi să scrie întocmai cuvintele adevărului" (Ecles. 12:9-10). Prin aceasta, el a recunoscut că înţelepciunea nu este monopolul unui singur om, ci este darul făcut de Dumnezeu oamenilor: „Cuvintele înţelepţilor sînt ca nişte bolduri; şi, strînse la un loc, sînt ca nişte cuie bătute, date de un singur stăpîn" (Ecles. 12:11).

Data:                     Această culegere de proverbe a fost alcătuită prin preajma anului 931 î.Cr. de către Solomon. Capitolele 25-29 ale cărţii au fost culese mai tîrziu de Ezechia şi adăugate cărţii lui Solomon.

Conţinutul cărţii:   În această carte avem de a face cu mult mai mult decît cu o culegere de proverbe. De fapt sînt o varietate întreagă de procedee stilistice sub care ne-a fost transmisă „înţelepciunea" acumulată de acest împărat cu o desăvîrşita capacitate artistică. Cuprinsul cărţii semnalează diferitele modalităţi de exprimare, aşa că nu le vom mai enumera aici.

 Mesajul cărţii:  În capitolul 8 al cărţii, „înţelepciunea" este personificată şi descrisă în toată perfecţiunea ei. Ea este de origine divină (8:22-31), este izvorul vieţii biologice şi spirituale (8:35, 36; 3:18), este neprihănită şi adevărată (8:8, 9) şi se oferă tuturor celor ce o caută (8: 1-6, 32-35). Peste veacuri această „înţelepciune" s-a întrupat în persoana Domnului Isus Cristos, „în care sînt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei" (Col. 2:3). Cartea proverbelor este o anticipare a întîlnirii cu Cristos, „care a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare" (1 Cor. 1:30; conform lui 1 Cor. 1:22-24). Iată schiţa acestei cărţi:

SCHIŢA CĂRŢII

I. LAUDA ÎNŢELEPCIUNII l - 9
15 sonete. Introducere (1:1-9);
Ademenire din partea păcătoşilor (1:10-19)
Înţelepciunea care eliberează (2:1-22)
Folosul temerii de Dumnezeu (3:1-10)
Înţelepciunea, răsplata supremă (3:11-20)
Înţelepciunea, suprema siguranţă (3:21-26)
Înţelepciunea şi viclenia (3:27:35);
Înţelepciunea, suprema moştenire (4:1-9)
Cele două căi (4:10-19)
Înţelepciunea şi sănătatea (4:20-27)
Femeia străină (5:1-23)
Despre chezăşie (6:1-11)
Leneşul (6:6-11)
Cel ce seamănă certuri (6:12-19)
Fereşte-te depreacurvie (6:20-35)
Casa înţelepciunii şi Casa Nebuniei (cap. 9)

 2 monologuri

Avertismentul înţelepciunii (1:20-33)
Înţelepciunea şi femeia străină (cap. 7 şi 8)

II. MAXIMELE ÎNŢELEPCIUNII 10 - 24

375 de proverbe său aforisme în formă de afirmaţii care se contrastează, se completează sau se compară reciproc (10:1-22:16)

16 epigrame. Introducere (22:17-21);
Epigrame amestecate (22:22-29);
Pericolul lăcomiei (23:1-3);
Deşertăciunea bogăţiilor (23:4-5)
Gazda vicleană (23:6-8);
Epigrame amestecate (23:9-18);
Îmbuibarea vinovată (23:19-21);
Trei ziceri (23:22-25)
Cursa celei stricate (23:26-28);
Vin şi Vai (23:29-35);
Epigrame amestecate (24:1-10);
Scapă-l dacă poţi (24:11-12);
Înţelepciunea şi mierea (24:13-14);
Patru epigrame (24:15-22);
Imparţialitate (24:23-25);
Trei ziceri (24:26-29);
Ogorul leneşului (24:30-34)

III. ALTE MAXIME 25-31

7 epigrame şi proverbe înmănunchiate.
Împăratul (25:1-7);
Diferite (25:6-26:2);
Despre nebuni 26:3-12);
Leneşul (26:13-16);
Dezbinătorii (26:17-26);
Diverse (26:27-27:22)
Gospodarul bun (27:23-27)

55 de proverbe sau aforisme În formă de perechi care se contrastează, se completează sau se compară reciproc (cap.28 şi 29)
Cele treisprezece ziceri ale lui Agur (cap.30)
Spusele mamei lui Lemuel (cap.31:1-9)
Un acrostih despre femeia vrednică de cinste (cap.31:10-31)

sâmbătă, 10 decembrie 2011

Experimentul primate

Un grup de oameni de stiinta au pus intr-o cusca cinci maimute si in mijlocul custii o scara, iar deasupra scarii o legatura de banane. Cand o maimuta se urca pe scara sa ia banane, oamenii de stiinta aruncau o galeata cu apa rece pe celelalte care ramaneau jos. Dupa ceva timp, cand o maimuta incerca sa urce scarile, celelalte nu o lasau sa urce. Dupa mai mult timp nici o maimuta nu se mai suia pe scara, in ciuda tentatiei bananelor.

Atunci oamenii de stiinta au inlocuit o maimuta. Primul lucru pe care l-a facut aceasta a fost sa se urce pe scara, dar a fost trasa inapoi de celelalte si batuta. Dupa cateva batai nici un membru al noului grup nu se mai urca pe scara. A fost inlocuita o a doua maimuta si s-a intamplat acelasi lucru. Prima maimuta inlocuita a participat cu entuziasm la baterea novicelui. Un al treilea a fost schimbat si lucrurile s-au repetat. Al patrulea si in fine al cincilea au fost schimbati. In final, oamenii de stiinta au ramas cu cinci mainute care, desi nu primisera niciodata o baie cu apa rece, continuau sa loveasca maimutele care incercau sa ajunga la banane.

Daca ar fi fost posibil ca maimutele sa fie intrebate de ce ii bateau pe cei care incercau sa se catere pe scara, raspunsul probabil ca ar fi fost "Nu stim. Lucrurile intotdeauna au fost asa aici..."

Efectul Lucifer - cel mai controversat experiment cu oameni

În 1971, psihologul Philip Zimbardo, autorul cărţii lansate recent în SUA, a selectat un grup de 24 de studenţi la Stanford - tineri echilibraţi, inteligenţi, care nu au avut probleme cu drogurile şi nici cu legile

În şase zile, jumătate s-au transformat în bestii, aducând la disperare cealaltă jumătate

Într-o dimineaţă de duminică, Poliţia din Palo Alto, California, a arestat un grup de studenţi sub acuzaţia de jaf armat şi tâlhărie. În realitate, singurul lucru pe care îl făcuseră tinerii fusese să răspundă unui anunţ dat de psihologul Philip Zimbardo, care realiza un experiment pentru a testa limitele umane. El vroia să descopere dacă oamenii buni, oamenii obişnuiţi, se pot transforma în oameni răi, sub presiunea circumstanţelor.

„Experimentul din Închisoarea Stanford” a avut loc în 1971 şi a devenit cel mai cunoscut şi cel mai controversat experiment psihologic. În curând, cartea „Efectul Lucifer. Cum devin răi oamenii buni”, a psihologului american Philip Zimbardo, apărută recent în SUA, va fi tradusă şi în limba română şi va apărea la editura Humanitas. Cartea face o paralelă între acest experiment şi abuzurile asupra prizonierilor din închisoarea americană Abu Ghraib, de lângă Bagdad.

Umileşte „prizonierii“, dă putere „gardienilor“

Psihologii au selectat 24 de tineri, echilibraţi, inteligenţi, fără probleme medicale, care nu au consumat niciodată droguri şi care nu au avut vreodată probleme cu legea. Voluntarii au fost împărţiţi, prin tragere la sorţi, în „gardieni” şi „prizonieri”, roluri pentru care au fost plătiţi cu 15 dolari pe zi. „Am vrut să testăm efectele psihologice a ceea ce înseamnă să fii „prizonier” sau „gardian”. În acest scop, am simulat condiţii de închisoare în subsolul Universităţii Stanford şi apoi am notat efectele instituţionalizării asupra comportamentului tuturor celor închişi între patru pereţi”, a explicat Zimbardo. Autorul experimentului subli­niază că înainte de începerea experimentului, care trebuia să dureze două săptămâni, toţi voluntarii erau la fel din punct de vedere comportamental şi moral.

Când „puşcăria” a fost pre­gătită, au fost aduşi şi prizonierii care fuseseră ţinuţi iniţial în beciurile Poliţiei din Palo Alto. Voluntarilor nu li se explicase că vor fi arestaţi de către poliţia locală care i-a adus în acest fel de acasă şi acesta a fost un şoc real pentru ei. Pe toată durata arestului au fost percheziţionaţi din când în când după ce au fost complet dezbrăcaţi şi li s-a dat cu spray-uri împotriva puricilor şi păduchilor ca să fie umiliţi. Au primit un număr şi au fost îmbrăcaţi cu rochii în loc de uniforme pentru puşcăriaşi, deşi erau de genul masculin. Li s-a interzis să poarte lenjerie de corp, au fost tunşi la zero, au fost puşi în lanţuri şi au fost treziţi cu brutalitate în fiecare noapte la ora 2,30 în sunete de fluier.

Aveau voie să se plimbe doar pe holurile „închisorii”, legaţi la ochi, şi tot acolo au mâncat şi au făcut gimnastică. Celulele au avut gratii şi veceul a fost improvizat într-o încăpere extrem de îngustă şi întunecoasă la capătul holului. Nu existau ferestre şi nici ceasuri care să le permită să măsoare scurgerea timpului. În celule au fost puse microfoane cu ajutorul cărora au fost înregistrate în secret toate conversaţiile „prizonierilor”. Prin difuzoare se făceau din când în când anunţuri.

„Gardienilor“ nu li s-au impus reguli stricte

Li s-a explicat doar că trebuie să aibă grijă să fie respectate legile şi să ceară respect din partea „prizonierilor”. Au fost îmbrăcaţi în uniforme kaki şi li s-au dat fluiere şi bastoane împrumutate de la poliţie. Spre surprinderea organizatorilor experimentului, „gardienii” au intrat destul de repede în rol, au inventat pedepse şi au folosit metode psihologice pentru a-i intimida pe „prizonieri”. Nici măcar după ce doi dintre „prizonieri” au renunţat la experiment pentru că nu au mai rezistat presiunilor fizice şi psihice, „gardienii” nu au renunţat să caute metode cu care să domine. În numai câteva zile, „gardienii” au devenit aproape sadici iar „prizonierii” au intrat în depresie. Lucrul acesta a şi dus la întreruperea experimentului după numai şase zile, în loc de două săptămâni, cât era programat.

Psihosociologul prof. Univ. Dr. Septimiu Chelcea scrie în recenzia pe care o face cărţii lui Philip Zimbardo: „Viziunea lui despre individ şi societate este tulburătoare: suntem posibili criminali şi trăim într-o eră a uciderii în masă. În ultima sută de ani, mai mult de 50 de milioane de oameni, civili şi militari, au fost ucişi sistematic prin hotărârile guvernelor”.


„Răul constă din comportamentele intenţionate care urmăresc să producă suferinţă, abuzuri, înjosire, dezumanizare sau distrugerea fizică a unor persoane nevinovate – sau folosirea autorităţii şi puterii oferite de sistem pentru încurajarea sau acceptarea acestor practici” - Philip Zimbardo

Sursa:  http://www.gandul.info

Povestea lui Lucifer


Pentru a găsi originea lui Lucifer, ne întoarcem la Vechiul Testament. În ebraică, numele Lucifer este tradus din cuvântul ebraic “helel”, care înseamnă luminozitate. Această denumire, referindu-se la Lucifer, este prezentata ca “luceafărul de dimineaţă”, “Steaua Diminetii” sau “Steaua Stralucitoare”, care este prezentata în Isaia. “Cum ai căzut din cer, O stea de zi, fiul lui Zori cum ai fost doborât la pământ, tu, care ai pus neamurile in inima ta.” Mă voi sui la cer, voi ridica scaunul domniei mele mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi sta pe înălţimile muntelui Ţafon; mă voi sui in partea de sus a norilor, voi fi ca “Cel Prea Înalt” (Isaia 14:12-14, NIV).
Contextul acestui pasaj este o trimitere la împăratul Babilonului, aşa cum este prezentat cu mandrie in splendida sa lucrare. Cu toate acestea, puterea regelui Babilonului este sustinuta de fortele raului.Regele muritor ar pretinde că scaunul lui de domnie a fost superior celui al lui Dumnezeu sau că el a fost Cel Prea Înalt. Puterea din spatele regelui babilonian este Lucifer, fiu al zorilor.

Povestea lui Lucifer – Istoria lui
Lucifer este doar un alt nume pentru Satan, care în calitate de şef al răului lumii este real, deşi invizibilă, puterea a stat in spatele conducătorilor succesivi aiTirului, Babilon, Persia, Grecia, Roma. Acest pasaj merge dincolo de istoria omului şi marchează începutul păcatului în univers şi căderea lui Satana în sferele curate, fără de păcat înainte de crearea omului.
Vedem, de asemenea, acelasi motiv în Ezechiel: “În plus, Cuvântul Domnului a venit la mine. Mortal, ridica un cântec de jale asupra împăratului Tirului, şi spune-i:, Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Aţi fost inelul de perfecţiune, pe deplin, înţelept şi desăvârşit în frumuseţe, Ai fost în Eden, grădina lui Dumnezeu, fiecare piatră preţioasă a fost acoperita cu, carneol, crisolit, şi piatra de luna, hrisolit, onix, jasp şi, safir, turcoaz, şi de smarald, şi lucrate în aur au fost. Gravurile au pregatite de un heruvim in ziua in care ai fost creat .Uns în calitate de gardian te-am pus,pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, ai umblat printre pietrele de foc, ai fost fără prihană în căile tale, din ziua în care ai fost creat, până ai găsit nelegiuirea în tine, in abundenţa de comerţ si plin de violenţă ai păcătuit. Aşa te-am aruncat ca un lucru profan de pe muntele lui Dumnezeu, condus de un heruvim gardian. Pietrele de foc au iesit din inima ta din pricina frumusetii si mandriei tale. Din cauza pierderii intelepciunii te-am aruncat pe pamant.Te-am expus înaintea împăraţilor, pentru a vedea cu ochii lor multitudinea de nelegiuiri savarsite de tine, nedreptatea comerţului, ai profanat sancuarele lor si de aceea ai fost alungat..Te-am distrus şi te-am întors în cenuşă pe pământ, în faţa tuturor celor care au văzut totul. Sti ca popoarele sunt ingrozite de tine, ai ajuns la un sfarsit cumplit si asa va ramane pentru totdeauna. “(Ezechiel 28:11-19, NIV).
Acest pasaj pare să fie adresat “regele Tirului.” În realitate, el trece dincolo de rege la cel care se află în spatele regelelui Tirului . Acest pasaj are, de asemenea o profeţie în apropiere şi în prezent, aproximativ Lucifer / Satan pentru că, deşi sfârşitul lui final este deja sigur, aceasta nu sa întâmplat încă şi are loc după hotărârea finală (Apocalipsa 20:7-10). În ambele pasaje Isaia şi Ezechiel, reprezentarea nu este data de Lucifer / Satan care nu se limiteaza la propria sa persoană, ci la lucru şi la planurile sale pământeşti prin prisma regilor şi conducătorilor care iau onoruri divine şi care, de asemenea ştiu acest lucru sau nu, regula este în spiritul şi în conformitate cu obiectivele Satanei. “Căci lupta noastră nu este împotriva duşmanilor de sânge şi carne, ci împotriva căpeteniilor, împotriva autorităţilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac cosmic prezent, împotriva forţelor spirituale ale răului în locurile cereşti” (Efeseni 6:12, NIV) . Satana este principalul în spatele acestui sistem de lume coruptă.
Observaţi că declaraţia este dată în pasaj din Ezechiel, “heruvimul uns.” Aceste declaraţii nu ar putea fii aplica pentru un rege uman, dar, acestea se aplică lui Lucifer / Satan, care se află în spatele regelui uman. Acest înger este cea mai mare creatura create vreodată de Dumnezeu. Domnul spune despre el, “Ai fost pecetea de perfecţiune, plin de înţelepciune, şi desăvârşit în frumuseţe.” Satana a fost cea mai înţelepta creatura a lui Dumnezeu creata vreodată. Nici un alt inger,nici o altă fiinţă nu a fost creata cu inteligenta pe care Dumnezeu ia dat-o aceastei creaturi. Dumnezeu spune că această creaţie este “desăvârşit în frumuseţe.” În afară de Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, această creatură este astăzi cea mai mare.
În versetul Ezechiel 28:14 se spune, “Ai fost heruvimul uns.” Acest lucru ne spune că nu este vorba despre un rege uman.Cuvântul heruvim este singular pentru heruvimi. Heruvimi sunt inadorabili simbolic de prezenţa Sfânta al lui Dumnezeu şi Maiestatea Sa. Acesti heruvimi ocupa o pozitie unica.”Uns heruvim” se refera la imaginea din Grădina Edenului după ce Adam şi Eva au fost trimisi de Dumnezeu, si heruvimii au fost pusi sa pazeasca drumul spre pomul vieţii. De asemenea, atunci când Moise a făcut cutia milei şi a pus-o în Sfânta Sfintelor in cortul sau, slava lui Dumnezeu a venit şi a locuit între heruvimi. Ei au “acoperit” cutia milei cu aripile lor. Aşa că, acum vedem că Satana a fost un heruvim şi poziţia lui era de a păzi tronul lui Dumnezeu. Poziţia sa a fost cel al protejării sfinţeniei lui Dumnezeu. Satana a avut cea mai mare dintre toate poziţiile, o poziţie pe care a dispreţuit-o şi pierdut-o. Avem aici în Ezechiel o imagine de cea mai mare dintre creaturile lui Dumnezeu, perfect in intelepciune, frumos dincolo de orice descriere, un muzician şi pe deasupra a tot ceea ce el a fost datorita pozitiei sale exaltată. Dar, această creaţie, cu toate aceste atribute minunate a avut de asemenea, o voinţă liberă. Într-o zi, Dumnezeu spune că la această creatură minunată, “sa găsit nelegiuirea în tine”.

Povestea lui Lucifer – statutul său
Ce fel de nedreptate au gasit in el ? În cartea lui Ezechiel, Dumnezeu asista la inceput la originea si crearea lui Satana. Dar, de ce spune Dumnezeu acest lucru? Ce este această fărădelege? Noi trebuie să privim înapoi la Isaia 14:12, care ne spune de Lucifer / Satan ‘s . “Mă voi sui la cer, voi ridica scaunul de domnie mai sus de stelele lui Dumnezeu; voi sta pe inaltimile muntelui Ţafon. Mă voi sui in partea de sus a norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt”. Aţi observat, în acest pasaj din toate El a spus că va ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu “. Cuvântul “stele” aici nu se referă la ceea ce vedem în cerul de noapte. Aceasta se referă la îngerii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, “eu voi prelua cerul ,voi fi Dumnezeu.” Acesta este Lucifer / Satan. El nu vrea să fie slujitorul lui Dumnezeu. El nu vrea să facă ceea ce el a fost creat sa faca. El vrea să fie servit şi există milioane de oameni care au ales să facă exact acest lucru,il servesc. Ei au ascultat minciunile sale şi au ales să-l urmeze. Eva a crezut minciuna că ea ar fi ca Dumnezeu. Motivul cu care a fost ispitit Lucifer / Satana este acela pe care l-a dorit mereu, să fie in locul lui Dumnezeu.

sursa: http://ezoterism.wordpress.com

marți, 29 noiembrie 2011

APOCALIPSA

Titlul: În original, cartea poartă numele: „Apokalypsis Iesou Christou" - „Descoperirea lui Isus Cristos". Această numire ne atrage atenţia asupra Domnului Isus ca sursă şi subiect general ai tuturor lucrurilor tratate în textul cărţii.

Autorul: Nu încape nici o îndoială că Cel ce ne trimite această epistolă despre Sine şi despre desfăşurarea istoriei viitoare este însuşi Domnul Isus Cristos. Ioan este numai „instrumentul uman", „scribul" ales pentru a ne transmite mesajul primit de la Domnul. Numele lui Ioan apare de patru ori în textul cărţii (Apoc. 1:1, 4, 9; 22:8). Conţinutul cărţii adevereşte şi el că cel ce a scris-o a fost un evreu, cunoscător foarte versat în Scriptură, unul dintre conducătorii spirituali ai Bisericilor din Asia Mică, el însuşi foarte religios şi foarte convins că mişcarea începută de Cristos va triumfa în curînd asupra forţelor demonice care sînt prezente în lume. Apostolul Ioan corespunde cel mai bine unei descrieri ca aceasta.

Data: Cartea Apocalipsei a fost scrisă într-o vreme în care creştinismul intra într-o perioadă de grea persecuţie din partea autorităţilor din Imperiul Roman. Cei mai mulţi comentatori sînt de părere că data scrierii trebuie să fi fost în preajma anului 95 d.Cr.

Contextul scrierii: Din momentul în care autorităţile romane au început să impună în imperiu cultul Cezarului declarat zeu, creştinii - care-L considerau împărat pe Isus şi nu acceptau să i se închine Cezarului - au intrat în conflict deschis cu statul. Apocalipsa îi avertizează pe creştinii din Smirna despre vremurile grele care vor urma (Apoc. 2:10). Antipa, marturul credincios (Apoc. 2:13) căzuse deja împreună cu alţii, ca primele victime produse de persecuţie (Apoc. 6:9). Ioan însuşi se găsea exilat pe insula Patmos (Apoc. l:9), probabil un fel de închisoare a imperiului. Nu este de mirare că, sub presiunile evenimentelor vremii, unii din Biserică începuseră să predice o cale a compromisului (Apoc. 2:14-15, 20), care trebuia combătută repede, mai ales avînd în vedere vremurile şi mai cumplite care trebuiau să vină.

Conţinutul cărţii: Cartea are ca scop să-i încurajeze pe cei credincioşi să stea tari în credinţă şi să nu se plece sub presiunea momentului. Autorul ei îi informează pe cititori că în curînd se va produce confruntarea finală dintre Dumnezeu şi Diavol care se va solda cu zdrobirea Diavolului şi biruinţa glorioasă a Mielului lui Dumnezeu. Pînă atunci însă, creştinii sînt îndemnaţi să stea tare şi să se împotrivească Diavolului chiar şi cu preţul vieţii. Ei trebuie să ştie că au fost pecetluiţi cu sigiliul veşniciei şi că vor fi răzbunaţi la venirea Domnului Isus, cînd cei răi vor fi pedepsiţi pe vecie, iar cei credincioşi vor primi cununa răsplătirilor şi intrarea liberă în eternitatea fericită a unirii desăvîşite cu Fiul lui Dumnezeu.

Pentru a înţelege bine cartea Apocalipsei, cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă într-o formă literară specifică. Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi cuprind şi ei pasaje „apocaliptice". Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund simbolice prin care se încearcă să ni se transmită cunoştinţe despre realităţi care ne depăşesc în mod normal limitele cunoaşterii noastre bazată pe experienţă şi simţuri. Cu toate că la prima vedere viziunile şi imaginile descrise de Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate înţelege deoarece textul însuşi ne pune la dispoziţie „cheia" unora dintre simbolurile cărţii (de exemplu: stelele sînt îngeri, sfetnicele sînt Biserici - Apoc l:20 - „curva cea mare" este Babilonul, iar Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului - Apoc 21:9-10).

Există patru şcoli de interpretare ale cărţii Apocalipsei: cea preteristă, cea idealistă, cea istoricistă şi cea viitoristă. Luîndu-le pe rînd acestea susţin că:

(1) Preteristă - textul cărţii este simbolic şi legat de evenimentele care au venit asupra Bisericii în secolul I. Astăzi, cartea are doar un caracter documentar, de mărturie a ceea ce s-a întîmplat deja şi din care putem scoate principii veşnic valabile.
(2) Idealistă - textul se adresează unor Biserici reale, dar are numai un caracter simbolic, ilustrînd lupta dintre bine şi rău, cu triumful final al binelui. Apocalipsa este redusă la nivelul unei culegeri de fabule.
(3) Istoricistă - textul este adresat unor Biserici reale, dar capătă un caracter alegoric în care se poate observa o descriere a istoriei din vremea aceea şi pînă la vremea sfîrşitului. Apocalipsa este transformată într-o carte de istorie „cifrată" care poate rivaliza cu oricare carte de istorie din şcolile lumii. În dosul simbolurilor pot fi recunoscute: căderea Romei, mahomedanismul, papalitatea, reformaţia, etc.
(4) Viitoristă - natura textului şi felul în care trebuie el tălmăcit sînt reglementate de „cheia" din Apoc. 1:19: „Scrie lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sînt şi cele care au să vină după ele". Apocalipsa este privită ca o cronică a vieţii creştine din „vremea Bisericii" şi ca o anunţare a evenimentelor viitoare din perioada sfîrşitului. Spre deosebire de interpretarea istoricistă, această interpretare nu caută să recunoască istoria trecută a lumii în textul Apocalipsei. Ea rezervă descrierile din carte pentru evenimente încă viitoare, care îşi aşteaptă în curînd împlinirea.
Majoritatea celor care interpretează „viitorist" cartea Apocalipsei văd în scrisorile trimise celor şapte Biserici, nu numai nişte epistole cu caracter local, ci descrieri ale unor etape caracteristice prin care va evolua starea creştinismului pînă în vremea sfîrşitului (Apoc. 2 şi 3). Restul cărţii nu s-a întîmplat încă. Evenimentele descrise începînd cu capitolul 4 al cărţii se vor declanşa în preajma sau chiar la cea de a doua venire a Domnului. Capitolul 20 descrie trecerea prin vremea Mileniului spre vremea judecării omenirii, iar ultimele două capitole descriu starea de după judecată, în fericirea eternă a părtăşiei cu Dumnezeu şi cu cerul.
Deşi recunoaştem ceva bun în fiecare dintre cele patru feluri de interpretare, noi recomandăm tuturor metoda viitoristă. Ea este cel mai aproape de respectarea spiritului Scripturii şi se armonizează cel mai bine cu ceea ce ştim deja din informaţiile transmise nouă grin intermediul celorlalte cărţi profetice. Vechiul Testament a vestit, în repetate ocazii, venirea unei împărăţii în care „Cineva", venit din linia împărătească a lui David, va domni la Ierusalim peste Israelul refăcut şi reinstalat în propria lui tară, extinzîndu-şi influenţa domniei lui binefăcătoare asupra tuturor neamurilor lumii. Aceste profeţii sînt atît de clare şi în număr atît de mare, că a încerca să le „spiritualizezi" pe toate, ar însemna o necinstire a inspiraţiei Duhului Sfînt asupra autorilor lor.
Mai există şi acel aspect dublu al lucrării mesianice pe care nu l-au putut înţelege pentru o vreme evreii. Mesia trebuia să vină şi să sufere şi să împărătească. Astăzi, noi ştim că de fapt a fost vorba despre două veniri succesive ale Domnului. Prima dată el a venit în Ierusalim ca să moară pentru păcatele lumii, iar a doua oară se va întoarce în acelaşi Ierusalim ca să-şi instaureze glorioasa Lui împărăţie. Noul Testament nu ne spune cît timp va trebui să treacă între aceste două veniri succesive. El ne dă doar unele evenimente care vor anunţa iminenţa celei de a doua veniri şi declanşarea crizei mondiale care se va sfîrşi cu biruinţa finală a Mielului (Mat. 24:27-31; 2Tes. 2:1-12; 2Tim. 3).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Istoria lumii se desfăşoară între prima şi ultima carte a Bibliei. Geneza ne arată unde au început toate, iar Apocalipsa ne arată unde şi prin ce se vor sfîrşi toate lucrurile.

Apocalipsa este o succesiune de serii de „şapte". Se vorbeşte despre: şapte Biserici (Apoc 1:4, 11), şapte duhuri (Apoc 1:4), şapte sfeşnice de aur (Apoc 1:12), şaptestele (Apoc. 1:16), şapte peceţi (Apoc. 5:1), şapte coarne şi şapte ochi (Apoc. 5:6), şapte trîmbiţe (Apoc. 8:2), şapte tunete (Apoc. 10:3), şapte semne (Apoc. 12:1, 3; 13:13-14; 15:1; 16:14; 19:20), şapte cununi împărăteşti (Apoc. 12:3), şapte plăgi (Apoc. 15:7), şapte potire de aur (Apoc. 15:7), şapte munţi (Apoc. 17:9), şi şapte împăraţi (Apoc. 17:10). Cifra „7" reprezintă în simbolistica iudaică „perfecţiunea divină". Cartea Apocalipsa ni-L arată pe Dumnezeu la lucru, în toată desăvîrşirea înţelepciunii Lui, contestat, dar nebiruit, atacat, dar mereu la cîrma istoriei, fără să se grăbească şi fără să întîrzie, conducînd totul spre împlinirea planurilor Lui măreţe şi desăvîrşite.

Cartea Apocalipsei poate şi trebuie să fie înţeleasă. Nici o altă carte a Bibliei nu este mai clară în desfăşurarea mesajului ei. Primele cinci capitole descriu prima mişcare a acţiunii prin care Cristos este încununat pe tronul din ceruri. Partea cuprinsă între capitolele 6 şi 20 descrie cea de a doua mişcare a acţiunii spre încununarea lui Cristos ca Domn pe tronul terestru. Finalul cărţii înalţă acţiunea spre apogeul încununării lui Cristos peste toată „noua creaţie". Cu planul acesta în minte, elementele particulare ale cărţii îşi găsesc repede locul şi semnificaţia.

CUPRINSUL CĂRŢII

Introducere, 1:1-9

I. CRISTOS - pe tronul cerului
a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20
b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22
c. Tronul slavei şi închinăciunea din cer, 4:1 -5:14

II. Luarea în stăpînire a pămîntului
d. Ruperea celor şapte peceti, 6:1-17

O paranteză:
Pecetluirea celor 144.000 din Israel, 7:1-8
Mulţimea mlhtuitilor din Necazul cel Mare, 7:9-17
e. Cele şapte trîmbiţe, 8:1-9:21

O paranteză:
Ierusalimul în vremea Necazului cel Mare, 10-11
f. Cele şapte personaje, 12-13
(femeia însărcinată, pruncul, balaurul roşu, Mihail, vulturul, fiara, a doua fiară)

O paranteză:
Pecetluirea celor 144.000, 14:1-5
Vulturul cu Evanghelia veşnică, 14:6-7
Avertismente rmpotriva Minării la fiară, 14:8-13
Motivul pentru Armaghedon, 14:14-20
g. Cele şapte potire, 15-21

O paranteză:
Babilonul sub mînia lui Dumnezeu, 17-18
h. Împărăţia de 1.000 de ani, 20:1-6
i. Ultima împotrivire şi osînda lui Satan, 20:7-10
î. Judecata cea din urmă, 22:11-15

III. CRISTOS - domneşte în noua creaţie
j. Un cer nou şi un pămînt nou, 21-22

luni, 28 noiembrie 2011

1 CRONICI

Cărţile Cronicilor descriu în mare aceleaşi evenimente ca şi cărţile lui Samuel şi ale Împăraţilor. Atitudinea celui care le scrie este însă alta şi scopul cu care sînt scrise este total diferit. 1 şi 2 Samuel şi 1 şi 2 Împăraţi sînt cărţi cu un pronunţat caracter biografic, Cronicile au un caracter statistic. Primele sînt informative, cele din urmă sînt formative, 1 şi 2 Cronici sînt cărţi de educare a noii generaţii de evrei născuţi în captivitatea babiloneană.
Titlul: Cartea poartă această numire din timpul lui Ieronim, care a tradus textul Bibliei ebraice în limba latină între anii 385-405 d.Cr. Lucrarea lui poartă numele de: „Vulgata" (de la „vulg" care înseamnă popor). Titlul complet în limba latină este: „Cronicorum Liber" - Cartea Cronicilor. Cărţile cronicilor nu sînt cărţi de repetiţii inutile ale evenimentelor relatate deja în cărţile istorice ale Bibliei şi nici culegeri de pasaje neimportante uitate de alţi autori ai Scripturilor. Ele sînt compendii de istorie destinate evreilor din seminţiile împărăţiei lui Iuda care s-au întors din robia Babiloniană.
Autorul: Deşi numele autorului este necunoscut, părerile celor mai mulţi înclină spre cărturarul Ezra, cel care a fost responsabil pentru marea lucrare de reconstruire spirituală a evreilor după revenirea din Babilon.
Ceea ce este cert şi evidenţiat expres în textul Cronicilor este că autorul s-a folosit de un mare număr de lucrări istorice existente. Iată o listă a lor:

1. Cartea împăraţilor lui Israel şi a lui Iuda (2 Cronici 27:7)
2. Un „Midraş" (comentariu) al lucrării de mai sus (2 Cronici 24:27)
3. Cartea lui Samuel văzătorul (1 Cronici 29:29)
4. Cartea proorocului Natan (1 Cronici 29:29)
5. Cartea proorocului Gad (1 Cronici 29:29)
6. Proorocia lui Ahia din Şilo (2 Cronici 9:29)
7. Descoperirile proorocului Ieedo (2 Cronici 9:29)
8. Cartea proorocului Şemaia (2 Cronici 12:15)
9. Cartea de genealogii a proorocului Ido (2 Cronici 12:15)
10. Istoria alcătuită de Iehu, fiul lui Hanani (2 Cronici 20:34)
11. Cartea proorocului Isaia (26:22)
12. Vedenia proorocului Isaia (2 Cronici 32:32)
13. Cartea lui Hozai (2 Cronici 33:19)

Multitudinea aceasta de izvoare istorice este mult mai importantă decît pare la prima vedere. Ea dovedeşte că: (a) autorul a cercetat mult înainte de a se apuca de lucru, (b) autorul nu se sfieşte să citeze titlurile surselor lui, ceea ce dovedeşte că ele erau materiale demne de toată cinstea şi încrederea, şi că (c) colectarea datelor istorice a fost o îndeletnicire constantă de-a lungul istoriei lui Israel, iar aceasta ne dă şi mai multă încredere în veridicitatea înregistrărilor istorice pe care se bazează învăţătura Bibliei.

Contextul istoric: De la sfîrşitul cărţilor 1 şi 2 Împăraţi au trecut 70 de ani de robie. Profeţiile rostite de Ieremia s-au împlinit. Captivitatea a fost cuptorul în care Dumnezeu şi-a vindecat poporul de boala idolatriei. Printre străini, evreii au fost învăţaţi că este mai bine să fie aruncaţi în cuptorul cu foc decît să-şi plece genunchii în faţa chipurilor idolatre (Daniel 3). Mai marii lor le-au arătat că este mai bine să fie aruncaţi în groapa cu lei decît să-şi întrerupă viaţa de rugăciune către Iehova (Daniel 6).

În 70 de ani murise însă o generaţie. Avem de-a face acum cu un nou Israel, născut departe de ţară, departe de Ierusalim şi departe de Templu. Ei fuseseră crescuţi printre străini, fără o viaţă de ceremonii religioase şi fără cunoştinţa destinului lor providenţial. În anul 537 î.Cr. decretul împăratului persan Cir dă dreptul evreilor să se întoarce acasă la Ierusalim şi în Iuda. Tinerii născuţi în captivitate şi-au pierdut însă legătura firească de continuitate cu generaţia dinainte de captivitate. Cineva trebuie să înceapă o lucrarea de educaţie prin care să fie reînnodat firul lor de legătură cu trecutul. Cineva trebuie să alcătuiască o punte de trecere între ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce trebuie să urmeze. Cărţile 1 şi 2 Cronici fac exact această lucrare.

Conţinutul cărţii: Autorul cronicilor nu este un pasionat de istorie, ci un iubitor de oameni. Dorinţa lui nu este aceea de a transmite date reci, ci de a da informaţii care să determine un anumit fel de vieţuire. Cronicile scrise de el sînt scrise cu o anumită atitudine şi cu un anumit scop. Atitudinea este grija pentru reînodarea istoriei providenţiale a lui Israel, iar scopul este educaţia religioasă a noii generaţii care s-a întors în ţară.

Era important ca cineva să facă naţiunea să-şi înţeleagă trecutul, prezentul şi viitorul din punctul de vedere a lui Dumnezeu. Acum, cînd tronul lui David nu mai era punctul de raliere şi de direcţionare a poporului, trebuia văzut ce mai rămăsese din fiinţa naţională. Trei lucruri au fost scoase în evidenţă:

l. Genealogiile ca o revenire în matca tiparului divin (1 Cron. 1-9). Fără nici o îndoială că din cauza robiei, multe familii din Israel îşi pierduseră evidenţele genealogice (vezi Ezra 2:59). Ori această evidenţă era foarte importantă pentru reaşezarea naţiunii în teritoriile ţării.
2. O recapitulare a istoriei, mai ales a istoriei recente, din care să fie deduse cauzele tragediei robiei. Această lecţie trebuia învăţată bine pentru ca să nu mai fie repetată niciodată (1 Cron. 10-29; 2 Cronici 1-36)
3. O refacere a vieţii religioase centrată în jurul Templului de la Ierusalim. Poporul trebuia însufleţit pentru reconstruirea Templului şi pentru reluarea vieţii de închinăciune. În absenţa tronului împărătesc al lui David, centru de greutate al Israelului trebuia aşezat acolo unde se afla simbolic tronul împărătesc al cerului.

Pentru a-şi realiza toate aceste trei deziderate, autorul Cronicilor face o muncă de selectare, de adăugare şi de interpretare a datelor pe care le găseşte în izvoarele istorice. El polarizează evenimentele şi personajele istoriei trecute în aşa fel încît citirea Cronicilor lui să devină o lecţie pedagogică pentru pregătirea viitorului. Anumite secvenţe de istorie sînt lăsate afară intenţionat: despre David, de exemplu, nu se aminteaşte nimic despre rătăcirea lui sentimentală cu Bat-Seba şi uciderea lui Urie şi nici despre cîntarea lui de jale după Saul şi Ionatan sau despre răscoala tînărului Absalom. Alte secvenţe de istorie sînt tratate mai amănunţit şi chiar completate cu informaţii pe care nu le găsim în cărţile lui Samuel sau în cele ale împăraţilor: pregătirile intense făcute de David pentru construirea Templului (1 Cron. 22), pregătirea şi repartizarea preoţilor, leviţilor (1 Cron. 23-24), şi rînduirea cîntăreţilor, uşierilor şi vistierilor de la Templu (1 Cron. 25-26). Domniile anumitor împăraţi sînt scoase mai mult în evidenţă şi tratate mai pe larg deoarece ele constituie pilde de reformă religioasă şi de revitalizare spirituală: Asa, Iosafat, Ioas, Ezechia şi Iosia (toţi în 2 Cronici).

Mesajul cărţii: Mesajul imediat pentru prima generaţie de cititori a fost întreit: (1) naţiunea trebuie să se reaşeze cît mai degrabă şi cît mai temeinic în tiparul şi prerogativele de popor mesianic al legămîntului, (2) naţiunea trebuie să înveţe din catastrofa suferită de curînd şi să nu mai repete greşelile care au provocat-o şi (3) naţiunea trebuie să-şi reia părtăşia de la Templu cu Iehova. Se vede imediat că autorul subliniază cu precădere o idee care se poate vedea din întreaga istorie a lui Israel şi anume că, spre deosebire de alte neamuri, evreii nu au nici un rost pe pămînt fără Iehova. Valoarea şi specificul lor este în viaţa lor de închinăciune. Destinul lor este acela de a-L face cunoascut lumii pe Dumnezeu Creatorul lumii care vrea să refacă legătura cu creatura căzută. Israel este instrumentul care trebuie să dea lumii două lucruri: cunoştinţa despre Dumnezeu şi persoana lui Mesia.

Mesajul pe care ni-l trimite nouă cartea nu este prea deosebit de acesta. Şi noi trebuie să înţelegem că legătura noastră cu Dumnezeu este singurul lucru care contează în această existenţă. Ceea ce ni se întîmplă în viaţă, evenimentele bucuriilor şi durerilor noastre, nu trebuiesc privite decît drept nişte lecţii prin care Dumnezeu se străduieşte să ne înveţe acest adevăr de referinţă.

SCHIŢA CĂRŢII

I. GENEALOGIILE LUI ISRAEL l - 9
a. De la Adam la Avraam, 1:1-27
b. De la Avraam la Iacov, 1:28-54
c. De la Iacov la David, 2:1-55
d. De la David la robie, 3:1 -24

GENEALOGIA CELOR 12 SEMINŢII

1. Iuda, 4:1-23
2. Simeon, 4:24-34
3. Ruben, 5:1-10
4. Gad, 5:11-22
5. Manase, 5:23-26
6. Levi, 6:1-18
7. Isahar, 7:1-5
8. Beniamin, 7:6-12
9. Neftali, 7:13
10. Manase, 7:14-19
11. Efraim, 7:20-29
12. Aşer, 7:30-40
13. Beniamin, 8:1-40

e. Locuitorii Ierusalimului, 9:1-34
f. Familia lui Saul, 9:35-44

II. DOMNIA LUI DAVID 10-29

UNSUL DOMNULUI
a. Moartea lui Saul, 10:1-14
b. Ridicarea lui David, 11:1-3
c. Cucerirea Ierusalimului, 11:4-9
d. Vitejii lui David, 11:10-12:40

CHIVOTUL DOMNULUI
a. David aduce chivotul la Chidon, 13:1-14
b. Biruinţa asupra filistenilor, 14:1-17
c. David aduce chivotul la Ierusalim, 15:1-29
d. Orînduieli privitoare la slujbă, 16:1-43

LEGĂMÎNTUL DOMNULUI
a. David vrea să zidească Templul 17:1-27
b. Războaiele lui David, 18:1-20:8
c. Numărătoarea vinovată, ciuma, 21:1-30

TEMPLUL DOMNULUI
a. Pregătirile pentru Templu, 22:1-23:1
b. Organizarea leviţilor, 23:2-26:32
c. Căpeteniile oştirii, 27:1-34
d. Testamentul lui David, 28:1-21
e. Daruri pentru Templu, 29:1-9
f. Rugăciunea lui David, 29:10-19
g. Ungerea lui Solomon, 29:20-25
h. Moartea lui David, 29:26-30

marți, 15 noiembrie 2011

Simboluri 2




Pestele: Cel care priveste tot timpul; ochii care nu clipesc - a fost unul dintre cele mai importante simboluri ale lui Hristos pentru primii creştini. In limba greaca, expresia, "Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul," este "Iesous Christos Theou Yios Soter." Primele litere din fiecare dintre aceste cuvinte greceşti, atunci cand sunt puse impreuna, formeaza "ichthys", care este cuvantul grecesc pentru "peşte" (ICQUS ). Acest simbol poate fi vazut la Capela Sacramente / Catacombele Sf. Calixt. Datorita povestii cu minunea painilor şi a peştilor, peştele simbolizeaza de asemenea, Euharistia (a se vedea simbolul de peştilor stilizat la dreapta).
Fiind unul dintre cele mai vechi simboluri ale crestinismului, era reprezentat din profil si a fost cunoscut drept “pestele lui Iisus”. Originea acestul simbol apare in diferite culte pagane. Spre exemplu o reprezentare a pestelui apare impreuna cu Osiris si a fost intrepretat ca fiind simbolul ferititatii lui Isis. In alte culte, pestele simboliza reincarnarea sau forta de viata. In crestinismul timpuriu pestele era un semn ca ai aderat la convingerile crestine. Exista o legenda conform careia un crestin a desenat un peste din profil, iar alti crestini, completand pestele cu un ochi in mijloc si-au demonstrat credinta. O explicatie ceva mai stiintifica a folosirii pestelui ca simbol in paleocretinism ar fi pilda care apare in biblie (in evangheliile dupa Luca, Matei si Ioan) conform careia Iisus a transformat doi pesti in hrana pentru peste 5000 de persoane. O alta interpretare pleaca de la cuvintele lui Iisus: “Veniti dupa mine si va voi face pescari de oameni” , si atunci s-a facut asocierea intre crestin si peste. Folosirea acestui simbol in palocrestinism ar putea avea insa si o explicatie foarte simpla: apropierea semantica in ebraica dintre cuvantul “peste” si Iisus.Pentru crestinismul din zilele noastre pestele nu mai are nici o semnificatie. A fost un semn adaptat, valenta lui relioasa disparand complet, astazi fiind folosit doar ca brand pentru anumite firme. In Asia simbolizeaza bogatia si abundenta datorita asemanarii pronuntiei in limba Chineza a cuvintelor peste si exces, si datorita faptului ca pestele se gaseste din abundenta in apele Asiei. Fiind recunoscut pentru puterile sale reproductive este de asemenea si un simbol al regenerarii.



Mielul: simbol al lui Hristos ca Miel pascal şi de asemenea un simbol creştinesc (Hristos este Pastorul iar Petru este cel care a fost pus sa hraneasca oile Sale). Carnea de miel este de asemenea un simbol pentru Sf. Agnes (Sarbatoarea 21 ianuarie), martira virgina a Bisericii timpurii. Sacrificarea mielului in ziua de 14 Nisan cand incepe Pastele iudaic, este instituita de Dumnezeu, ceea ce atesta originiea sa dumnezeiasca (Ies 12, 1-11). La primul sacrificiu pascal, fiecare israelit a luat din sangele animalului si cu el a uns amandoi usorii si pragul de sus al casei, in care vor consuma carnea fripta cu azima si ierburi amare (Ies. 12, 8). Cu privire la varsta, se precizeaza ca animalul sa fie de un an, ceea ce inseamna sa nu fie nici prea tanar si nici prea batran, la care mai adauga integritatea corporala si sa fie de parte barbateasca (Ies. 12, 5-6). La iesirea din robia egipteana, se permitea ca in loc de miel sa fie adus chiar un ied, animal pe care evreii nu l-au mai folosit atunci cand au intrat in Tara Sfanta si dupa aceea (Lev. 23, 12). Din prevederile legate de modul cum sa pregateasca si sa consume jertfa, reiese rolul acestui, sacrificiu in cadrul sarbatoririi Pastelui iudaic, care se praznuieste in prima din Cele 12 luni ale anului (Ies. 12, 1).




Porumbelul: simbol al Duhului Sfant; utilizat in special in reprezentarile Botezului Lui Hristos şi Rusalii. Simbolizeaza de asemenea eliberarea sufletului din moarte şi este folosit pentru a aminti de porumbelul lui Noe, un vestitor al speranei. In Biblie, porumbelul era pasarea mesager pe care Noe a trimis-o din arca, dupa terminarea potopului. Aceasta pasare s-a intors cu o ramura de maslin, semn ca apa s-a scurs de pe fata pamantului. Simbol al inocentei si puritatii, porumbelul este una din formele trupesti pe care Duhul Sfant le ia cand coboara din cer. In mitologia greaca, porumbelul este pasarea Afroditei, devenind un simbol al dragostei. Arabii vad in aceasta pasare un mesager al iubirii, norocului si pacii, al fidelitatii dintre sot si sotie si dintre frati.



Paunul: Simbol al nemuririi (chiar Sf. Augustin credea ca paunul are o carne cu "calitaţi antiseptice", care nu corupe). A devenit un simbol al lui Hristos şi al Invierii. Imaginea sa a infrumusetat totul, de la Catacombe la obiecte de zi cu zi, cum ar fi lampile, in special in bisericile romane şi bizantine timpurii. (Paunul, din motive evidente a fost de asemenea folosit ca un simbol al mandriei). In Islam, aceasta pasare este un simbol cosmic: cand işi roteşte coada, el intruchipeaza fie Universul, fie Luna plina, fie Soarele la zenit. O legenda sufita, de origine persana, spune ca Allah a creat Spiritul sub chipul unui Paun, aratandu-i propriul chip in oglinda esenţei divine. Celelalte fapturi au fost zamislite din cei caţiva stropi de sudoare ce i s-au prelins Paunului de pe coada. In tradiţiile esoterice musulmane, evantaiul cozii Paunului este un simbol al totalitaţii dar şi al fragilitaţii, caci toate manifestarile apar şi pier la fel de rapid ca şi rotirea sau strangerea cozii unui paun. A fost adoptat ca sigla (stilizat fiind) de televiziunea NBC.



Pelicanul: simbolul ispaşirii şi Rascumparatorul; este adesea gasit in picturile murale creştine, fresce şi vitralii. Se spune despre Pelican ca se raneste in scopul de a-si hrani puii cu propriul sange. In imnul "Adoro Te", Sf. Toma de Aquino I se adreseaza Mantuitorului: "Pelican al milei, purifica-ma in sangele tau pretios." Opus Dei foloseste simbolul Pelicanului pentru a exprima un anumit nivel de initiere al clericilor.




Phoenix: este o pasare mitica, care poseda proprietatea de autoincendiere periodica si regenerarea din propria cenusa. Este considerata a fi o pasare oraculara.Are o longevitate extraordinara, ce difera de la autori la autori, unii afirmand ca traieste de la 500 la 13.000 de ani. Este singura din specia ei, de3si nu se poate reproduce. Atunci cand lunga sa viata este pe terminate si isi simte sfarsitul, aceasta isi face un cuib din plante aromatice si tamaie; da foc apoi cuibului, se intinde, arzand odata cu cuibul, iar din cenusa sa se naste o alta pasare. 



Curcubeul: simbol al legamantului cu Noe. Cele 7 culori ale lui (de sus in jos: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet), amintesc de cele 7 Taine, de vazut si de nevazut. In viziunea Sf. Ioan din Rai, scaunul de domnie al Creatorului este inconjurat de un Curcubeu. Cele sapte culori ale curcubeului (din care ochiul poate percepe peste 700 de nuante) au drept corespondent cele sapte note muzicale, cele sapte ceruri, cele sapte planete, cele sapte zile ale saptamanii, etc. Semnificatia simbolica a culorilor contine elemente universal-umane, dar si trasaturi diferentiatoare, conotatii de ordin cultural-religios. Puterea de simbolizare a culorilor cuprinde o arie foarte larga, intrucat culorile pot fi asociate, in diferite parti ale lumii, elementelor primordiale, dimensiunii spatio-temporale. Majoritatea indienilor din America de nord asociaza fiecaruia dintre cele sase sectoare cosmice o culoare sacra: apoape de sol se afla albul (culoare prezentata sub forma perlelor), care indica zorile; peste alb era asternut albastrul (culoare ce apare sub forma peruzelei); pentru a reprezenta dimineata peste albastru era galbenul, simbol al asfintitului, si deasupra se afla negrul, simbol al noptii. Amerindienii, la randul lor, realizeaza urmatoarele asociatii: galben = nord, albastru = vest, rosu = sud, alb = est, centrul lumii si zenitul = multicolor iar negru = pamantul. La populatiile maya, patru culori desemneaza geniile celor patru puncte cardinale care domina pamantul si inspira sentimentele omului. Astfel, albului ii corespunde nordul, primul arbore, primul om, fagaduinta si speranta, negrului ii corespunde vestul, centrul ascuns si invizibil, noaptea, nenorocirea, rosului - estul, mierea, pofta de averi si putere, iar galbenului - sudul, porumbul, glia care hraneste. Perceptii diferite dintre elementele cosmogonice si culori se intalnesc si la indienii pueblo pentru care galben=nord, albastru=vest, rosu=sud, alb=est sau la indienii din preerie pentru care rosu=vest, albastru =nord, verde=est, galben=sud.


Cochilia de scoica este simbol al botezului. Vasul pe care preotii il fofolesc pentru a turna apa pe capul celor botezati are forma de scoica. (este vorba de ritul catolic care practica un ritual mult mai decent, mai curat si mai apropiat de ceea ce reprezinta cu adevarat taina botezului, unirea cu Hristos). Este de asemenea simbolul Apostolului Iacov. A fost adoptat ca sigla de cunoscutul gigant din industria petroliera Shell.




Fluturele: un alt simbol al invierii. Dintr-un cocon aparent lipsit de viata se naste fluturele frumos colorat care are puterea de a zbura. Are o reprezentare puternica in numeroase culturi ale lumii, atat in mitologie cat si in religie. Reprezinta schimbarea, metamorfoza si iubirea. Semnifica schimbarea, fericirea conjugala si bucuria. Mai semnifica voiosie, lejeritate si culoare in viata.



Elefantul: masculul si femela reprezinta impreuna pe Adam si Eva. Elefantul este simbolul tariei, perspicacitatii si al prudentei, fiind unul dintre cele patru animale care reprezinta puterea si energia, celelalte trei fiind tigrul, leopardul si leul. Este de asemenea cunoscut ca fiind una dintre cele sapte comori ale budismului. In antichitate se credea ca Pamantul este carat in spate de patru elefanti. Simbol al logevitatii, fortei si intelepciunii.



Turturica: din cauza reputatiei lor de a lua doar un partener caruia ii sunt credinciosi pe viata, turturica este simbolul crestin al fidelitatii.





Trandafirul: Credinta sfanta, Maica Domnului, martiriul, secretul penitentei. Cinci trandafiri impreuna simbolizeaza cele cinci rani ale Lui Hristos.




Trifoi: un trifoi stilizat a folosit Sf. Patrick cand a evanghelizat Irlanda. Trifoiul este si simbolul Sfintei treimi.



Trifoi cu patru foi (Quatrefoil): omniprezent in arhitectura gotica, simbolul celor patru evanghelisti: omul cu aripi Matei, leul Marcu, taurul Luca si vulturul Ioan – cele patru fiare din Ezechiel si Apocalipsa.



Cele 3 cuie simbolizeaza Rastignirea. Trei deoarece doua au fost folosite pentru a asigura mainile lui Hristos, şi un al treilea a fost folosit pentru a-I asigura picioarele. Cele 3 cuie sunt deseori combinate cu alte simboluri, cum sunt in sigiliul iezuit – literele IHS cu trei cuie dedesubt, toate surmontate de o cruce. (Iesus Hominum Salvator). Triclavianism ul care a fost una dintre credintele atribuite Albignezilor - Catarii din Evul Mediu - si Valdenzilor a sustinut ca Hristos a fost rastignit cu 3 cuie si ca un soldat roman L-a impuns cu o sulita in partea stanga. Varful sulitei exista astazi, si  este cunoscut sub numele de Lancea Destinului iar detinatorul ei are puterea de a stapani Moartea. Lancea a avut mai multi detinatori, de la Constantin cel Mare, Teodosius, Longinius la Francisc I al Austriei si Adolf Hitler. In prezent este expusa la muzeul din Viena, dupa ce americanii au returnat-o Austriei dupa incheierea razboiului. 


Cheile in X: Simbol al Sfantului Petru, al autoritatii papale si al puterii Biserici de a lega si dezlega. Matei 16:19 si Isaia 22. Simbolizeaza capacitatea lui Petru de a lua masuri cu caracter obligatoriu. Iată el [Petru] a primit cheile imparatiei cerurilor, puterea de a lega și dezlega, de a se ingriji de intreaga Biserica si toată conducerea sa îi este dată lui [cura ei totius et Ecclesiae Principatus committitur (Epist., lib. V, ep. xx, in P.L., LXXVII, 745)].




"Chi-Rho" sau "sigla": literele "X" şi "P", care reprezinta primele litere ale numelui "Hristos", au fost puse in cele din urma, impreuna pentru a forma acest simbol ("Chi" este pronunţat "Kie" ). Acesta este forma de cruce pe care Constantin a vazut in viziunea sa, impreuna cu cuvintele greceşti, TOUTO NIKA, care sunt prestate in latina ca "In hoc Signo vinces", şi care inseamna "in acest semn vei invinge”.



Alpha-Omega: Alpha, prima litera a alfabetului grec, şi Omega, ultima litera a alfabetului grec, a devenit un simbol atribuit lui Hristos Dumnezeu. Inceputul si sfarsitul.


"Crux commissa" sau "Thau" sau "tau": cruce in forma de T este menţionata in Vechiul Testament şi este vazuta ca o prefigurare a Crucii lui Hristos. Ezechiel 9:4. Tau este de fapt crucea care a fost folosita pentru rastigniri la acea vreme. I-a fost insa adaugata o extensie verticala pe care a fost prinsa o placa cu inscriptia INRI; Isus din Nazaret Regele Iudeilor. Asa insa a parut a fi Crux immissa. Sfantul Francisc de Assisi intemeietorul ordinului Franciscan are ca simbol Tau. Este frecvent folosita drept cruce a profeţiei, sau cruce vechi-testamentara, fiindca reprezinta semnul pe care, conform tradiţiei, l-au facut israeliţii cu sangele mielului jertfit pe stalpii din Egipt in noaptea dinaintea trecerii miraculoase a marii. Crucea de forma literei T este frecvent reprezentata in chip de stalp pe care a ridicat Moise şarpele de arama in pustia Egiptului.

“Crux immissa” sau “Crucea Latina”: cea mai comuna forma a Crucii. Se crede ca este forma de cruce pe care a murit Isus. Fiind cea mai raspandita, evoca sacrificiul suprem pe care l-a facut Iisus Hristos pentru a rascumpara pacatele omenirii. Crucea este goala pentru a ne aminti de momentul Invierii şi de speranţa in viaţa veşnica.





Crucea Bizantina: folosita in special de Biserica Catolica de Est şi de Bisericile Ortodoxe Rasaritene. Bara de sus reprezinta inscripţia INRI, iar a doua bara in partea de jos este suportul picioarelor Lui.





Crucea slavona; folosita ca simbol in special de Biserica Catolica de Est si de Biserica Ortodoxa Rusa, este o Cruce Bizantina cu bara din partea de jos pentru suportul picioarelor in diagonala. Aceasta panta se spune ca simbolizeaza cateva lucruri:
- S-a miscat atunci cand Isus s-a sbatut din cauza suferintelor fizice severe; partea de jos reprezinta “in jos” soarta pacatosilor, in timp ce partea cealalta ridicarea la cer.
- Asemanarea cu forma “X” a crucii Sf. Andrei, aduce in atentie si intareste cuvantul si autoritatea lui Andrei in Biserica, primul dintre apostoli care a venit sa propovaduiasca crestinismul primit de la insusi Hristos.
Bara superioara reprezinta forma abreviata a inscripţiei “INRI” care a fost aşezata deasupra capului lui Iisus Hristos din ordinul lui Pilat.



Crucea greceasca: o foarte comuna reprezentare a Crucii. Aceasta, impreuna cu Thau au fost foarte populare deoarece au putut fi ascunse la vedere cu usurinta de crestinii persecutati si prigoniti la inceputuri.


Crucea Ierusalimului: numita si crucea cruciatilor, este alcatuita din cinci cruci grecesti care se spune ca simbolizeaza cele cinci rani ale lui Hristos sau cele patru evanghelii si cele patru colturi ale pamantului –rasarit, apus, miazazi si miazanoapte– cele patru cruci mai mici si insusi Hristos crucea mare. Simbolul a fost unul comun, utilizat mai ales in timpul razboaielor impotriva agresiunii islamice. O alta versiune in dreapta.

Crucea malteza: simbolul Cavalerilor Sfantului Ioan, cunoscut si ca Ospitalierii Sfantului Ioan de la Ierusalim sau mai simplu Cavalerii de Malta; despre aceasta cruce cu opt puncte se spune ca simbolizeaza cele opt fericiri sau regenerarea. Unii susţin ca ar reprezenta cele opt virtuţi. Crucea apare pe blazonul Cavalerilor Ioaniţi, aceiaşi care au fost alungaţi de turci din Insula Rodos şi s-au refugiat in Insula Malta. Malta este insula pe care a naufragiat corabia Sfantului Pavel. Se spune despre Crucea Malteza ca este un simbol dintr-un simbol, format din Isus Hristos Dumnezeu, Fiul Mantuitor. “Iessou Christos Theou Huitos Soter” care formeaza acrosticul pentru cuvantul peste. Atunci cand aceste litere ICQUS (Iota, chi, Theta, Upsilon, Sigma) sunt asezate una peste alta iar ‘terminatiile’ lor inchise, formeaza o cruce malteza.


Crucea Botezatorului: aceasta cruce greaca este suprapusa peste litera din alfabetul grecesc “chi”, care este şi prima litera a numelui lui Hristos (Christos). Ea formeaza o cruce cu opt braţe. Cum numarul opt este simbolul renaşterii sau al regenerarii, aceasta cruce este frecvent utilizata drept cruce a botezului.


Crucea Patimilor sau Crucea Golgota. Cele trei trepte pe care este aşezata crucea latina simbolizeaza patimile lui Iisus Hristos pe drumul Golgotei sau, mai ales, cele trei virtuţi creştine, care sunt credinţa, speranţa şi iubirea.


Cele patru trepte care formeaza stantul crucii ii reprezinta pe Matei, Marcu, Luca si Ioan. Cei patru evanghelisti, temeliile pe care sta crucea lui Hristos.

 

Crucea Sfantului Andrei. Potrivit tradiţiei, Sfantul Andrei a simţit ca este nedemn sa fie rastignit la fel ca Domnul Dumnezeul sau, astfel incat el a implorat sa i se faca o cruce de forma diferita. Crucea Sfantului Andrei este un simbol al umilinţei, al patimirii şi al martiriului, ca si crucea Sfantului Petru care este rasturnata.




Crucea celtica, irlandeza. Unul din cele mai vechi simboluri folosite ale crucii. Aceasta cruce era si este folosita de celţii creştinaţi din Marea Britanie şi din Irlanda.




Crucea Sfantului Petru. ” Hristos a venit jos pe pamant din ceruri, a fost rastignit pe pamant cu crucea stand dreapta, si acum el m-a chemat pe mine, de pe pamant in ceruri. De aceea, crucea mea trebuie sa fie o cruce inversata, ca pasii mei sa se indrepte spre ceruri. Eu nu sunt demn sa fiu rastignit la fel ca Domnul meu".




Crucea papala. Aceasta cruce este emblema oficiala a papalitaţii. Ea nu poate fi folosita decat de Papa insuşi. Se spune ca cele trei bare orizontale ar reprezenta cele trei raspantii de pe Golgota. Mult mai probabil, ele simbolizeaza cele trei direcţii ale autoritaţii papale : Biserica, pamantul şi cerul.







Crucea de Lorena. Este folosita de arhiepiscopi si patriarhi.




Pentagrama: Steaua de la Bethleem, cele cinci rani ale lui Hristos, drumul lui Venus pe firmament si inca 5 miliarde de interpretari. In esenta, pentagrama este un simbol religios pagan. In zilele noastre, termenul „pagan” a devenit aproape sinonim cu divinizarea diavolului – o eroare grava. Cuvantul provine, de fapt, din latinescul paganus, care inseamna locuitor al zonelor rurale. „Paganii” erau, de fapt, taranii needucati, care practicau vechea religie intalnita la tara: a venerarii naturii. Atat de mare era teama Bisericii de cei care locuiau in villes (fr. – oras; casa de la tara), incat banalul termen „satean” - vilain – a ajuns sa defineasca un suflet pacatos. Pentagrama este un simbol precrestin asociat cu venerarea naturii. Anticii considerau ca lumea are doua componente – cea masculina si cea feminina. Zeii si zeitele lor colaborau pentru a mentine echilibrul de forte. Yin si Yang. Cand masculinul si femininul se aflau in echilibru, in lume domnea armonia; dezechilibrul lor ducea la haos. Pentagrama este reprezentativa pentru componenta feminina a tuturor lucrurilor – un concept pe care istoricii religiei il numesc „femininul sacru” sau „Zeita”. In sensul sau de baza, pentagrama o simbolizeaza pe Venus, zeita iubirii sexuale si a frumusetii.




Torta Adevarului: Simbolul ordinului Dominican cunoscut si ca Ordinul Predicatorilor. Culorile folosite in ritualurile lor sunt alb si negru. (stiu ca alb&negru nu sunt realmente culori, dar asa se spune)


Crucea triumfului Imparaţiei lui Iisus Hristos pe pamant. Aceasta cruce simbolizeaza triumful şi venirea Imparaţiei lui Iisus Hristos. Este frecvent intalnita in arta religioasa creştina, fiind reprezentata in varful sceptrului purtat de Iisus Hristos care domneşte cu slava peste Imparaţia Sa.



Numerele

1 Unicitatea lui Dumnezeu Nedivizate
2 cele doua naturi ale lui Hristos, atat Divin şi a materialului
3 Trei Persoane ale Preasfintei Treimi, trei magi şi darurile lor
4 evanghelişti şi Evanghelii lor; elemente, umorile şi lumea materiala, Nord, Sud, Est şi Vest, cele patru anotimpuri
5 cinci rani; simţurile
6 zile ale creaţiei, crearea cazut; imperfecţiune
7 legamant, juramant, perfecţiune, ziua in care Dumnezeu Sa odihnit (Sabatul fiind semn al legamantului cu Adam); şapte culori curcubeu (un semn al legamantului facut cu Noe), cele şapte sacramente (semnul Legamantul facut cu Biserica ), Cadouri de Duhul Sfant, virtuţile şi viciile
8 lumea vizibila, realizate in şapte zile, cu regatul invizibil al urmatorul text harului; regenerare
9 imperfecţiunea omului, coruri de ingeri
10 porunci, plagile din Egipt
12 triburi ale lui Israel; Apostoli; semne ale zodiacului; ora din zi şi orele de noapte; penetrare a materiei cu spiritul (3 X 4)
13 tradarea; Iuda
33 numarul de ani din viaţa omului in care s-a intrupat Iisus
40 de testare şi de proces; ani de la Potop, de ani de ratacire in pustie, in Exod, zilele a stat Moise pe Mt. Sinai; de zile a stat Hristos in deşert
666 numarul fiarei. (De asemenea, 616 in unele manuscrise mai tarziu, un numar respins de catre Sf. Irenaeas ca o eroare a scribilor).
1000 mileniu - Varsta Biserica