AVIZ IMPRUDENTILOR

Asa cum s-a mai spus de nenumarate ori, operatiile stiintei nu sunt lipsite de pericole.
Ele pot provoca nebunia celor care nu sunt foarte stapani pe suprema, absoluta si infailibila ratiune.
Ele pot surescita sistemul nervos si provoca teribile si incurabile boli.
Cand imaginatia este socata si infricosata, acestea pot provoca lesinul si chiar moartea prin congestie cerebrala.
Persoanele nervoase si natural exaltate, femeile, tinerii si pe toti cei care nu au exercitiul stapanirii de sine si se lasa coplesiti de un sentiment de teama trebuie sa fie indepartate de la practicarea magiei.
Nimic nu e mai periculos decat sa se faca din magie un fel de petrecere a timpului liber, cum fac anumite persoane care transforma magia in distractia seratelor. Experientele magnetice operate in asemenea circumstante nu pot decat sa oboseasca subiectii, sa rataceasca opiniile si sa deruteze stiinta. Nimeni nu se poate juca nepedepsit cu misterele vietii si ale mortii, iar lucrurile care trebuie luate in serios sa fie tratate serios si abordate cu cea mai mare rezerva.
Nu cedati niciodata ispitei de a convinge prin efecte. Efectele cele mai surprinzatoare nu se vor constitui in dovezi pentru oamenii care nu sunt dinainte convinsi. Ele pot fi atribuite unor indemanari naturale, iar magicianul privit ca un fel de concurect al lui Robert Houdin sau Hamilton. A cere minuni pentru a crede in stiinta inseamna a te arata nedemn de stiinta. Sancta Santis.
Nu va laudati niciodata cu operele pe care le-ati obtinut, chiar daca ati reinviat mortii. Temeti-va de persecutie. Marele Maestru recomanda intotdeauna tacere bolnavilor pe care-i vindeca si, daca tacerea ar fi fost cu grija pazita, initiatorul n-ar fi fost crucificat inainte de a-si fi desavarsit opera.

Ex Deo nascimur, In Christo morimur, Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
(Cu Dumnezeu ne naştem, murim în Hristos, prin Duhul Sfânt reinviem.)

vineri, 29 aprilie 2011

GENEZA


            Titlul: Titlul din limba română provine de la cuvîntul latin „genesis" care înseamnă „început", în limba ebraică, cartea aceasta poartă numirea primelor cuvinte din debutul ei: „La început" („bereşit"). Acest titlu este cum nu se poate mai nimerit pentru o carte în care Dumnezeu a binevoit să ne dea informaţii cu privire la începuturile tuturor lucrurilor din lumea necunoscută în care deschidem ochii prin naşterea biologică.
            Autorul: Cartea aceasta a fost scrisă de Moise şi, împreună cu următoarele patru scrise de el, face parte dintr-o grupă de cinci cărţi cunoscute sub numirea de: „Pentateucul lui Moise". Dovezi în sprijinul părerii că Moise a fost autorul acestor cărţi se găsesc în: (1) textul acestor cărţi (Exod 17:14; 24:4, 7; 34:27; Num. 33:1-2; Deut. 31:9), (2) alte cărţi ale Vechiului Testament (Iosua 1:7-8; 8:32, 34; 22:5; 1 Împăraţi 2:3; 2 Împăraţi 14:6; 21:8; Ezra 6:18; Dan. 9:11-13; Mal. 4:4), (3) în cărţile Noului Testament (Mat. 19:8; Marcu 12:26; Ioan 5:46-47; 7:19; Rom. 10:5), (4) faptul că descrierile apar a fi ale unui martor ocular, nu a unuia care ar fi trăit la multe secole după aceea (Exod 15:27; Num. 21:1-31; 11:7-8), (5) faptul că autorul manifestă o cunoaştere foarte exactă asupra numelor, cuvintelor, obiceiurilor şi locurilor din Egipt (Gen 13:10; 16:1-3; 33:18; 41:43 cf. Fapte 7:22)
            Conţinutul: Cartea Genezei conţine informaţii despre „începuturile" multor lucruri din lumea în care trăim noi astăzi. Descrierea acestor „începuturi" este făcută concentric, începînd cu informaţii globale despre realitatea creaţiei şi apropiindu-se apoi treptat, treptat de lumea imediat înconjurătoare omului. Această apropiere cosmogonică sugerează că întreaga carte este un răspuns pe care Dumnezeu îl dă celor mai arzătoare întrebări ale fiinţei umane: Cine sînt eu? Ce este lumea aceasta în care m-am născut? Cine a făcut-o? De ce m-am născut şi care este raţiunea existenţei mele?
            Textul Genezei apare de 60 de ori în conţinutul Noului Testament dovedind într-un sens profund că germenii tuturor revelaţiilor dumnezeieşti sînt plantate aici şi că cine vrea să înţeleagă pe deplin această revelaţie trebuie să înceapă cu această carte.
            Geneza este o carte istorică. Ea cuprinde evenimente din „protoistoria omenirii". De fapt am putea împărţii întreaga Biblie în două secţiuni istorice distincte. Evenimentele dinaintea căderii omului (Geneza 1:1 pînă la Geneza 3:24) şi evenimentele de după aceea (Geneza 4:1 pînă la sfîrşitul Bibliei). În cea de a două secţiune istorică sînt redate evenimentele din planul de „mîntuire" a fiinţei umane, adică acele evenimente cauzate de Dumnezeu să se întîmple pentru salvarea omului de la pierzarea veşnică.
            Sînt multe feluri în care se poate face istorie; există o istorie a mijloacelor de producţie (tehnologie), o alta a formelor diferite de alcătuire a societăţii umane (sociologie), o alta a diferitelor războaie sau a cuceririlor teritoriale, o altă istorie a cuceririi spaţiului înconjurător şi încă o alta a abilităţii omului de a-şi explica lumea şi raţiunea ei de existenţă (filosofie). Biblia este o carte de istorie în măsura în care cuprinde evenimentele cauzate de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor de la pierzarea veşnică produsă de neascultarea din grădina Edenului, în lumina destinului nostru veşnic, Biblia, şi implicit cartea Genezei, este singura naraţiune istorică care ne poate influenţa soarta noastră eternă. Ignorarea celorlalte cărţi de istorie ne poate dăuna relativ, dar ignorarea Bibliei ne poate atrage suferinţa noastră absolută şi de neînlăturat.
            În mod normal, după căderea omului în neascultare, Dumnezeu a trebuit să exercite pedeapsa şi să refacă echilibrul dreptăţii. Dumnezeu a ales însă să nu ne facă ceva rău care să ne distrugă veşnic; pedepsele Lui sînt limitate în măsură şi educative în scop. Hotărîrea lui Dumnezeu de a restringe „dimensiunile" pedepsei pentru a ne face bine este ilustrată în cele 8 „legăminte" pe care El le-a făcut cu omul în decursul istoriei. Primele 4 legăminte din această serie de 8 sînt redate în cuprinsul cărţii Geneza. Iată însă o listă completă a tuturor celor 8: (1) Edenic (Gen. 2:16), (2) Adamic (Gen. 3:15), (3) prin Noe (Gen. 9:16), (4) Avraamic (Gen. 12:2), (5) Mozaic (Gen. 19:5), (6) Palestinian (Deut. 30:3), (7) Davidic (2 Sam. 7:16) şi (8) Legămîntul cel Nou (Evrei 8:8; 1 Cor. 11:23-25).
             Aşezată la începutul celor 66 de cărţi ale Bibliei, Geneza este şi începutul „revelaţiei de Sine" a lui Dumnezeu, a descoperirii fiinţei Lui către făptura creiată. Această descoperire treptată este progresivă în esenţă şi culminează în Cristos, Dumnezeu adevărat făcut trup şi coborît printre oameni (Ioan 1:18; 14:8-10; Col. 1:15; 2:9; Evrei 1:1-3).
Cunoaşterea pe care oamenii au primit-o despre Dumnezeu este exprimată în „numele" cu care L-au identificat. În mod absolut, Dumnezeu nu poate avea un nume deoarece orice cuvînt reprezintă o realitate statică, iar Dumnezeu este infinit în dimensiunile fiinţei Sale şi în posibilităţile Lui de manifestare. Totuşi, cartea Geneza ne pune la dispoziţie primele trei numiri cu care L-au identificat oamenii pe Dumnezeu: Elohim, Iehova şi Adonai, date oamenilor într-o ordine prestabilită şi desăvîrşită care nu poate fi schimbată fără a altera caracterul revelaţiei lui Dumnezeu către oameni (Exod 6:3), precum şi cele cinci numiri compuse ale numelui lui Dumnezeu: El-Elion: Dumnezeul Cel Prea înalt (Gen. 14:18), Iehova Elohim: Domnul Dumnezeu (15:2), El-Roi: Dumnezeul care mă vede (Gen. 16:13), Iehova-Iire: Domnul va purta de grijă (Gen. 22:14) El-Elohe-Israel: Domnul este Dumnezeul lui Israel (Gen.33:20).
Elohim este o formă de plural care denumeşte un aspect caracteristic al fiinţei divine: Dumnezeu întreit în fiinţă (Gen. 1:26), dar unic în natură şi persoană (Deut. 6:4)
Iehova nu este un nume propriu zis, ci un grup de cuvinte care desfăşoară ceva din caracterul infinit al prezenţei şi posibilităţilor divine: „Eu sînt Cel ce sînt" (Exod 3:11-15). Ocazia în care a apărut acest nume i-a făcut pe mulţi să se oprească asupra lui ca asupra singurului nume veritabil al dumnezeirii. Este bine de ştiut însă că evreii au pierdut ei înşişi pronunţarea corectă a acestei perifraze notate în textul vechi doar prin consoanele HH şi semivocalele Y, W (lingviştii de astăzi înclină totuşi spre forma Yahweh). În timpul Evului Mediu, rabinii au înlocuit vocalele originale cu vocalele din cel de al treilea nume pentru divinitate: Adonai şi astfel s-a ajuns la numirea de „Iehova". Astăzi nimeni nu poate spune că ştie cum a sunat vocea din ceruri prin care S-a identificat Dumnezeu înaintea lui Moise, iar faptul că în textul Bibliei au apărut apoi alte numiri pentru Dumnezeu ne arată clar că nu este bine să ne legăm prea mult de această singură numire.
Adonai, sau mai scurt „Adon" este numirea veche pentru „Stăpîn" sau „Domn" şi este aplicată în textul Vechiului Testament şi omului şi divinităţii (Gen. 15:2). Atunci cînd este aplicat oamenilor „adonai" se scrie cu literă mică.
Faptul că Geneza începe cu cuvintele acestea: „La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul" este de o importantă covîrşitoare. Această afirmaţie limitează rătăcirile imaginaţiei noastre care-l caută pe Dumnezeu în forme aberante şi arbitrare.
„La început Dumnezeu...” - neagă totodată şi Ateismul şi Politeismul. Între vidul nimicului şi confuzia mulţimii de dumnezei, Geneza ni-L aşează înainte pe maiestuosul Dumnezeu unic care este sursa, suportul şi scopul tuturor lucrurilor.
„La început Dumnezeu a făcut...” - neagă Fatalismul cu învăţătura lui bazată pe hazard.
„La început Dumnezeu a făcut...” - neagă şi Evoluţionismul haotic, maşinist şi impersonal.
„La început Dumnezeu a făcut Cerurile şi pămîntul" - neagă Panteismul care susţine că Dumnezeu este totuna cu creiaţia Sa, dar neagă şi Materialismul care, ameţindu-ne cu ceea ce se vede şi pretinzînd că materia este veşnică, caută să ne ascundă izvorul creator, începutul şi Judecătorul desăvîrşit al tuturor celor create.


ÎMPĂRŢIREA CĂRŢII

Tema Genezei fiind: „Suveranitatea divină în creaţie, istorie şi mîntuire", am putea sistematiza cuprinsul cărţii după cum urmează:

 I. Protoistoria Omenirii

Patru evenimente de seamă



CREAŢIA - Suveranitatea divină asupra lumii fizice. Priorităţile veşnice ale lui Dumnezeu.
CĂDEREA - Suveranitatea divină în problemele umane. Autoritatea morală divină.
POTOPUL - Suveranitatea divină în pedepsire. Autoritatea judiciară supremă.
CRIZA DE LA BABEL - Suveranitatea divină în răspîndirea şi specificul raselor. Autoritate socială supremă. Stăpînirea deplină asupra societăţii.

II. Istoria patriarhilor

Patru persoane de seamă
AVRAAM - Suveranitatea divină în alegere. Chemare supranaturală.
ISAAC - Suveranitatea divină în alegere. Naşterea supranaturală.
IACOV - Suveranitatea divină în alegere. Îngrijire supranaturală.
IOSIF - Suveranitatea divină în călăuzire. Călăuzire supranaturală.


SCHIŢA CĂRŢII

I. FACEREA LUMII 1:1 - 2:25
a. Facerea universului, 1:1
b. Facerea pămîntului, 1:2 - 2:3
c. Facerea Omului, 2:4 -25

II. CĂDEREA OMULUI 3:1-24
a. Ispitirea, 3:1-7
b. Pedepsele, 3:8-24

III. PROTOISTORIA OMENIRII 4 - 5
a. Cain şi urmaşii lui, 4:1-24
b. Set, 4:25-26
c. De la Adam la Noe, 5:1-32

IV. VIAŢA LUI NOE 6:1 - 10:32
a. Cauzele potopului, 6:1-13
b. Potopul, 6:14-8:19
c. Evenimente de după potop, 8:20 - 9:29
d. Urmaşii lui Noe, 10:1-32

V. TURNUL BABEL, 11:1-9

VI. VIAŢA LUI AVRAAM 11:10-25:11
a. Strămoşii lui Avraam, 11:10-26
b. Familia lui Avraam, 11:27-32
c. Chemarea lui Avraam, 12:1-20
d. Despărţirea lui Avraam de Lot, 13:1-18
e. Lot izbăvit de Avraam, 14:1-24
f. Legămîntul Avraamic, 15:1-21
g. Naşterea lui Ismael, 16:1-16

h. Tăierea împrejur, 17:1-27
i. Nimicirea Sodomei şi Gomorei, 18; 19
î. Avraam şi Abimelec, 20:1-18
j. Naşterea şi jertfirea lui Isaac, 21; 22
k. Moartea Sarei, 23:1-20
l. Căsătoria lui Isaac, 24:1-67
m. Moartea lui Avraam, 25:1-11

VII. URMAŞII LUI ISMAEL, 25:12-18

VIII. VIAŢA LUI IACOV, 25:19-36:43
a. Iacov şi Esau, 25:19-34
b. Isaac şi Abimelec, 26:1-35
c. Iacov în tinereţe, 27:1 - 28:22
d. Iacov la Laban, 29:1 - 30:43
e. Iacov se întoarce în Canaan, 31:1 - 33:20
f. Bătrîneţea lui Iacov, 34:1 - 36:43

IX. VIAŢA LUI IOSIF, 37:1 - 50:26
a. Iosif vîndut în robie, 37:1-36
b. Păcătuirea lui Iuda cu Tamar, 38:1-30
c. Iosif în Egipt, 39:1 -41:57
d. Fraţii lui Iosif vin în Egipt, 42:1 - 45:28
e. Toată familia vine în Egipt, 46:1 - 47:31
f. Binecuvîntarea copiilor lui Iosif, 48:1-22
g. Iacov îşi binecuvîntează fii, 49:1-27
h. Moartea şi îngroparea lui Iacov, 49:28 -50:14
i. Ultimele zile ale lui Iosif, 50:15-26

joi, 28 aprilie 2011

ECLESIASTUL


             Cartea Eclesiastul este o confesiune a unui suflet care a eşuat în căutarea lui după fericire. Textul este plin de pesimism şi dezamăgire. Excluzîndu-l pe Dumnezeu din viaţa lui, trăind la nivelul „de sub soare", şi neţînînd cont de întreaga panoramă a vieţii, a cărei explicaţie este coerentă numai dacă iei în consideraţie dimensiunea ei eternă, căutătorul din cartea Eclesiastul a ajuns la capătul drumului „cu mîna goală". Dacă vreţi să ştiţi unde poate ajunge cel ce le are pe toate; bogăţie, lux, femei, băutură, cîntece şi veselie, atunci citiţi neapărat această carte. Ea este una dintre cele mai neînţelese şi mai nedreptăţite cărţi din cărţile Bibliei. Cei pesimişti s-au lăudat că au găsit în ea dovada inutilităţii căutărilor umane. Scepticii s-au agăţat de ea ca de o dovadă în sprijinul părerii că după moarte nu mai urmează nimic, ci doar o permanenţă nefiinţare. Alţii au citat-o atunci cînd au vrut să demonstreze că după moarte sufletul „doarme" şi nu este conştient de nimic în intervalul scurs între clipa morţii şi ceasul învierii. În afară de aceşti entuziaşti direct interesaţi, nu se găsesc, mai ales printre creştini prea mulţi oameni care să o citească fără să se mire ce caută ea în Biblie. Pentru mulţi oameni sinceri, textul Eclesiastului, atunci cînd nu contravine direct cu învăţătura Noului Testament, este cel puţin bizar şi greu de armonizat cu „întregul" Scripturii. Nădăjduim că rîndurile care urmează îi vor face pe mulţi să-şi schimbe părerea pe care o au despre conţinutul ei.
            Această extraordinară carte de filosofic poate fi asemuită cu marile lucrări muzicale ale lui Johan Sebastian Bach: ele sînt pline de prăbuşiri şi zvîrcoliri minore, dar se încheie întotdeauna cu înălţătoarele tonalităţi ale gamelor majore.
            Titlul: În original cartea s-a numit „Kohelet". Acesta este un termen rar al limbii ebraice folosit în Biblie numai în cartea Eclesiastul (1:1, 2, 12; 7:27; 12:8-10). Termenul este un derivat de la „kahal" - a convoca o adunare, a aduna împreună. Sensul titlului este deci: „cel ce se adresează unei adunări, predicatorul". Traducerea greacă Septuaginta foloseşte titlul: Ecclesiaites, de unde s-a derivat numirea pentru Biserică: „eclesia". Numirea românească ar fi trebuit deci să fie: „Cel ce vorbeşte adunării", dar traducătorul a preferat să translitereze titlul din limba greacă.
            Autorul: Fără îndoială că autorul a fost împăratul Solomon. Cel ce scrie cartea se intitulează pe sine: „Fiul lui David, împăratul Ierusalimului" (Ecles. 1:1). Incursiunile autorului în plăcerile de tot felul (2:1-3), în realizări măreţe (2:4-6) şi într-o viaţă de bogăţie fără asemănare (2:7-10) îl identifică fără echivoc pe Solomon.
            Data: Solomon a scris această carte la bătrineţe, spre sfîrşitul vieţii lui, probabil în preajma anului 935 î.Cr.
            Contextul scrierii: Tradiţia evreiască spune că Solomon a scris cartea Cîntarea Cînţărilor în tinereţe, cartea Proverbelor la maturitate şi cartea Eclesiastul spre apusul vieţii, cînd a ajuns să fie copleşit de regrete pentru anii irosiţi în plăcerile cărnii şi în idolatrie (1 Împ. 11).
            Conţinutul cărţii: Ca să stabilim de la început caracterul acestei cărţi trebuie să spunem că ea nu este o carte „inspirată" de Dumnezeu, dar că autorul ei a fost „inspirat" să o scrie. Nu trebuie să mergem în afara Bibliei ca să aflăm cum gîndeşte lumea. Dumnezeu a vrut ca să ne întîlnim cu gîndirea celor fără Dumnezeu chiar pe paginile Scripturii. Mai mult decît atît, El a vrut să fim în stare să ne confruntăm cu ea. Eclesiastul ne aşează înainte tot ceea ce mintea umană a reuşit să afle în căutările ei după fericire şi după sensul real al existenţei. Argumentele folosite în această carte nu sînt argumentele lui Dumnezeu, ci argumentele minţii umane. Aceasta explică pe deplin apariţia unor pasaje ca acelea din Ecl. 1:15; 2:24; 3:3, 4, 8, 11, 19, 20; 8:15 care sînt într-un contrast flagrant cu tot restul scrierilor sfinte. Solomon îşi descrie incursiunile vieţii lui în căutarea după sens şi valoare. Pentru început, el nu neagă, ci neglijează pur şi simplu dimensiunea transcendentală, şi-şi direcţionează căutările înspre lumea ştiinţei (Ecl. 1:4-11), înspre lumea filosofiei (1:12-18), înspre lumea senzuală a plăcerilor: petreceri (Ecl. 2:1), băutură (Ecl. 2:3), realizări materiale măreţe (2:4-7), bogăţie şi muzică (2:8), femei (2:8). El încearcă rînd pe rînd: materialismul (Ecl. 2:12-26), fatalismul (Ecl. 3:1-15), deismul (Ecl. 3:1-4), religia naturii (Ecl. 5:1-8), avariţia (5:9-6:12) şi chiar moralitatea (7:1-11:8). Toate acestea se dovedesc însă în final: „Deşertăciune a deşertăciunilor, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune şi goană după vînt!" (Ecl. l:2, 14).
            Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cuvîntul care caracterizează întreaga carte este „deşertăciune". Scopul nedeclarat al cărţii este acela de a demonstra zădărnicia căutării după fericire în domeniul existenţei vremelnice. Fericirea nu poate fi găsită dacă este căutată ca un scop în sine, pentru că ea nici nu există ca ceva de sine stătător. Fericirea este o stare care însoţeşte o anumită atitudine. Iar atitudinea aceasta este împlinirea voinţei veşnice a lui Dumnezeu. Este important că Eclasiastul leagă apelul său pentru considerarea responsabilităţilor faţă de Dumnezeu de vîrsta tinereţii (!). Cine vrea să trăiască fericit este bine să nu repete căutările inutile ale Eclesiastului şi să înceapă din tinereţe să intre în „dimensiunea" ascultării de Dumnezeu.

Cele mai cunoscute şi mai citate versete sînt:

„O deşertăciune a deşertăciunilor. Totul este deşertăciune!" (Ecl.l:2).
 „Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui" (Ecl. 3:1).
 „Funia împletită în trei nu se rupe uşor" (Ecl. 4:12b).
 „Aruncă-ţi pîinea pe ape şi după multă vreme o vei găsi iarăşi!" (Ecl. 11:1).
 „Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, pînă nu vin zilele cele rele şi pînă nu se apropie anii, cînd vei zice: „Nu găsesc nici o plăcere în ei" (Ecl. 12:1).
 „Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om" (Ecl. 12:13).

            Mesajul cărţii: Acest mesaj ar putea fi rezumat în trei afirmaţii:

(1) Cînd observi viaţa umană cu ciclurile ei aparent lipsite de semnificaţie (Ecl.l:4-11) şi cu paradoxurile ei inexplicabile (4:1; 7:15; 8:8), ajungi neapărat la convingerea că totul este lipsit de sens şi de semnificaţie, deoarece este imposibil să găseşti în toate măcar un singur scop în jurul căruia să-ţi organizezi existenţa.
(2) Cu toate acestea, îţi dai seama că este bine ca viaţa să fie trăită din plin, căci este un dar pe care ţi l-a făcut Dumnezeu (3:12-13; 3:22; 5:18-19; 8:15; 9:7-9), numai că trebuie să trăieşti cu grijă ştiind că...
(3) vei da socoteală Făcătorului tău în ziua în care te va chema la judecată (3:16-17; 12:14).

            Nu vă lăsaţi păcăliţi de cei care spun că n-avem nevoie de Eclesiastul în Biblie şi că standardul spiritual al cărţii este mult sub nivelul Noului Testament. Lumea de azi este plină de „înfumuraţi super-spirituali" cu iz de superioritate care cad mereu în aceleaşi capcane, repetă mereu aceleaşi căutări iluzorii şi gustă mereu aceleaşi dezamăgiri amare ale păcatului. Toate acestea din cauză că ei n-au citit niciodată o carte atît de scandalos de sinceră ca aceasta şi pentru că ei n-au avut ocazia să asculte un predicator atît de revoltător de onest ca acest Kohelet din vechime.
 

SCHIŢA CĂRŢII
 Introducere (1:1)

I. Prima predică 1-2
a. Prezentarea tezei de bază: zădărnicia eforturilor şi înfăptuirilor umane (1:2-3)
b. Demonstrarea tezei din exemplul experienţei proprii
Lipsa desens a ciclurilor vieţii şi istoriei (1:4-11)
Lipsa de importanţă a înţelepciunii şi filosofiei omeneşti (1:12-18)
Lipsa de satisfacţie din avere şi viaţa de plăceri (2:1 -11)
Lipsa de viitor în perspectiva unei morţi sigure şi necruţătoare (2:12-17)
Lipsa de sens a ostenelii în muncă (2:18-23)
c. Concluzia: Mulţumire cu ceea ce avem în clipa de faţă (2:24-26)

II. A doua predică 3-5
a. Prezentarea tezei de bază: Problema vieţii şi a morţii (3:1 -22)
b. Neîmplinirile şi dezamăgirile vieţii pe pămînt (4:1-16)
c. Concluzia: Zădărnicia goanei după fericire (5:1-20)
Deşertăciunea ritualului religios (5:1-7)
Realitatea iluzorie a bogăţiei (5:8-17)
Fericirea unui suflet mulţumit (5:18-20)

III. A treia predică 6 - 8
a. Prezentarea tezei de bază: Insuficienţa materialismului (6:1-12)
b. Cîteva sfaturi înţelepte (7:1-8:11)
c. Concluzia: Dumnezeu face dreptate pentru tot (8:12-17)

IV. A patra predică 9-12:8
a. Prezentarea tezei de bază: Siguranţa morţii, nesiguranţa vieţii (9:1-18)
b. Demonstrarea tezei (10:1-20)
c. Concluzia: Viaţa ca o oportunitate cu responsabilităţi (11:1-12:8)

V. Epilog: O prezentare a temei cărţii 12:9-14
a. Ciclurile vieţii (12:9-12)
b. Responsabilitatea vieţii: teama de Dumnezeu şi ascultarea de voia Lui (12:13-14)

luni, 25 aprilie 2011


Illuminati nu au devenit violenti pana in sec. al XVII-lea. Numele inseamna ‘cei luminati’. Au fost astronomi, fizicieni, matematicieni, biologi, arhitecti. Erau ingrijorati insa de greselile propovaduite de Biserica, ei fiind dedicati adevarului stiintific. Sigur, Vaticanului nu i-a placut asta, asa ca Biserica a inceput sa-i vanaze si sa-i omoare. I-a facut sa se ascunda in subterane, devenind o societate secreta care si-a invatat repede rolul. Ce a devenit, stim cu totii.