Divina Comedie

Despre Divina Comedie s-a tot scris. Putini sunt insa cei care cunosc ascunzisurile acestei opere care apartine acum literaturii universale. In Divina Comedie aflam despre coborarea lui Dante in Infern si trecerea prin purgatoriu culminand cu ascensiunea in Paradis, terminand cu apoteoza unirii cu Divinul. Poemul lui Dante tinde catre o reprezentare ampla si dramatica a realitatii cumva apropiata de spiritualitatea tipica epocii sale. A fost scrisa in dialect toscan, si nu intamplator; toscanii erau recunoscuti pentru cultura ezoterica si oculta avand abilitati de definire a nevazutului. Comedia o reprezinta intamplarea in sine; inceputul dramatic, cu trecerea prin cele noua cercuri/niveluri ale infernului si finalul fericit cu ajungerea in Paradis. (dupa cum explica autorul insusi intr-o scrisoare adresata lui Cangrande della Scala).

Pe Beatrice Portinari, figura feminina, Dante a vazut-o prima data cand amandoi erau de aproape noua ani: „Mi-a aparut invesmantata intr-o culoare simpla si demna, incinsa si impodobita in chipul in care-i sedea bine varstei ei…” Vazand-o, viitorul poet a fost rapit de o dragoste inflacarata, care nu se va stinge niciodata. Era de frumusetea ingerilor si ea a fost flacara care a aprins marele incendiu al poeziei, impulsul initial, primul motor al rotirii sferelor armoniei dantesti. Pentru ea, pentru a o preamari, Dante a iesit “din ceata celor multi” si si-a tinut solemnul legamant de a scrie despre ea lucruri care n-au mai fost scrise vreodata despre o femeie, pe lume.

Atributul de "divina" i-a fost acordat de Giovanni Boccaccio in biografia sa "Trattatello in laude di Dante", ca un omagiu datorat extraordinarei ei frumuseți artistice, și apare pentru prima data intr-o tiparitura din 1555 a editorului venețian Ludovico Dolce.

Intalnirea cu Beatrice, la noua ani, este evenimentul capital al copilariei lui Dante si de la care izvoraste intregul curs al fluviului vietii sale. Noua ani mai tarziu, in 1283, avea s-o zareasca din nou, imbracata in alb, trecand pe drum, intre doua femei. Ochii ei s-au intors catre adolescentul infiorat de dragoste si de asteptare si s-au aplecat usor, salutandu-l. Retras in solitudinea camerei sale, gandindu-se profund la ea, Dante este atins de aripa poeziei si scrie, la 18 ani, primele sale versuri. Vrand sa-si ascunda iubirea, dupa regulile galanteriei de atunci, Dante isi intoarce privirile spre o alta. Beatrice ii va refuza salutul, iar Dante va fi profund nemangaiat. O va revedea la o sarbatoare florentina si este emotionat pana la lesin. Poate si pentru faptul ca acum Beatrice Portinari era sotia lui Simone dei Bardi, un bosorog cu lovele.

Nu se stie nimic despre viata Beatricei, a carei casatorie fusese probabil provocata de interese financiare. Deasupra tuturor s-a ridicat poezia, acordand Beatricei nemurirea, pe care niciun imens tezaur nu ar putea-o darui.

Folco Portinari, tatal Beatricei, a murit la 31 decembrie 1289. Moartea acestui om „bun in cel mai inalt grad”, asa cum avea sa-l caracterizeze Dante, il izbeste profund pe poet, care are presimtirea mortii Beatricei. Aceasta se va intampla, fatal, in iunie 1290, cand ea implinise numai 24 de ani!

Dupa moartea ei, Dante este covarsit de durere, sfarsit, pe tarmurile mortii si el. Isi cauta mangaierea in studiul filosofiei si in poezie, exaltand, pentru eternitate, amintirea iubirii. O va regasi pe Beatrice in gradinile Paradisului, in „Divina comedie”!

Poemul a fost scris de Dante in timpul exilului sau intre 1304 și 1321, acțiunea este situata de autor in primavara anului 1300, in saptamana dinainte de Paște, cand Dante inteprinde calatoria in "lumea de dincolo". Este anul sfant ("Il Grande Giubileo") instituit de Papa Bonifaciu al VIII-lea, socotit jumatatea duratei previzibile a lumii.

Divina Comedie povestește calatoria lui Dante in cele trei lumi ale "vieții de apoi", in care se proiecteaza raul și binele lumii terestre, fiind condus la inceput de poetul Virgiliu, simbol al rațiunii, apoi de Beatrice, simbol al credinței. Poemul este compus din trei parți (trei cantiche: Inferno, Purgatorio, Paradiso), cuprinzand 100 de canturi, 33 pentru fiecare parte, plus un cant introductiv la inceputul Infernului, și este scris in versuri endecasilabice grupate in "terține" ("terza rima").

Infernul

Poemul incepe in noaptea de Vinerea Mare, in anul 1300. Dante, care implinise 35 de ani, jumatate din speranta de viata biblica a 70 (Ps:90-10), se rătăceşte într-o pădure întunecată. La un moment dat acesta dă de o colină, pe care încearcă să urce însă este oprit de o panteră, un leu şi o lupoaică.Acestea vor să-l facă să reintre în pădurea întunecată. În timp ce coboară împins de cele trei fiare se întâlneşte cu umbra lui Virgiliu. Acesta este trimis de către doamna lui Dante, Beatrice, pentru a-i oferi acestuia o călătorie în Infern. La început acesta nu acceptă dar mai apoi este convins şi acceptă călătoria, pornind cu Virgiliu spre Poarta Infernului. Odată intraţi în Infern, dau de primul grup de păcătoşi care au fost toată viaţa lor indiferenţi, iar acum sunt pedepsiţi să alerge veşnic şi fără rost după un steag. Trec primul fluviu al Infernului, Aheronul, ajutaţi de Charon, celebrul luntras şi ajung în primul cerc, limbul, Castelul Înţelepţilor.

Din acest cerc, face parte şi călăuza lui Dante, precum şi foarte multe spirite de poeţi antici şi alţi oameni de seamă: Socrate, Platon, Tales, Ptolomeu, Omer, Oraţiu, Lucon şi alţii. Toţi aceştia sunt pedepsiţi moral, deoarece nu au crezut în Dumnezeu.

În al doilea cerc, aceştia îl întâlnesc pe Minos, judecătorul Infernului. Acesta dă pedeapsa în funcţie de numărul încolăcirilor cozii în jurul trupului său. Acest număr arată în al câtelea cerc din Infern trebuie să fie aruncat păcătosul. Cei doi ajung în cercul păcătoşilor din dragoste. Aici se reliefează cel mai bine, povestea de dragoste dintre Francesca Rimini şi Paolo Malatesta. Pe lângă sufletele lor păcătoase, mai există în cerc şi sufletul Elenei, Tristan, Paris şi alţii.

Cercul al treilea este destinat lacomilor, care sunt pedepsiţi cu o ploaie rece şi grea, specificul acesteia fiind monotonia. La aceştia latră Cerber, câinele cu trei capete şi coadă de peşte. Aici Dante îl întâlneşte pe Ciacco dell’ Angiullaria, un poet florentin care-i prevesteşte exilul.

Zgârciţii şi risipitorii sunt pedepsiţi în al patrulea cerc. Aceştia sunt împărţiţi în două cete, una a zgârciţilor şi cealaltă a risipitorilor şi sunt osândiţi să alerge de-alungul cercului şi să rostogolească în acelaşi timp mari greutăţi, insultându-se reciproc. Risipitorii strigă zgârciţilor “ce tot aduni”, iar zgârciţii risipitorilor “ce tot arunci”. Din acest cerc se face văzut fluviul Stix, al doilea fluviu al Infernului. În acesta se ivesc suflete omeneşti: mânioşii şi leneşii; iar după Stix se vede Cetatea Dite.

Cu ajutorul lui Flegias, luntraşul Stixului, cei doi trec fluviul, în drum fiind atacaţi de sufletul lui Filippo Argenti, un adversar politic al lui Dante. Aceştia scapă de el cu ajutorul lui Vergilius şi ajunşi pe celălalt mal, sunt opriţi de diavoli să intre în cetate. Salvarea lor este un trimis ceresc care va deschide poarta cetăţii Dite. În timpul aşteptării acestuia, cei doi întâlnesc Furiile care seamănă răzbunarea şi gâlceava.

Aceştia pătrund în cetate şi ajung în cercul al şaselea. Dante îl întâlneşte pe Forinata, un alt adversar politic care împreună cu ceilalţi eretici din cerc stau în morminte înflăcărate. Acesta îi prezice lui Dante exilul. În timp ce Dante se opreşte pentru a se obişnui cu mirosul insuportabil exaltat de adâncul Infernului, Virgiliu îi descrie topografia morală a Infernului. Domnaţii sunt împărţiţi în trei grupuri: necumpătaţii, sâlnicii, înşelătorii.

În al şaptelea cerc, care este alcătuit din trei brâuri, îl întâlnesc pe Minotaur, fiorosul monstru mitologic care este doborât de Virgiliu numai cu vorbe jignitoare. Trecerea Flegetonului, fluviul cu sânge clocotitor, este posibilă datorită centaurilor. Centaurul Nes îi poartă peste apele fluviului de sânge, unde stau înecaţi, în funcţie de păcat, mai mulţi domnaţi. Pe celălalt mal, pătrund în Pădurea Sinucigaşilor. Aici fiecare copac este un suflet de om. Tot aici cei doi îi cunosc pe risipitori şi pe mânioşi.

În al treilea brâu, violenţii împotriva lui Dumnezeu erau chinuiţi printr-o ploaie de flăcări.Dante cunoaşte originea fluviilor Infernului: în afară de cap, tot restul trupului este străbătut de crăpături care lăcrimează. Aceste lacrimi unite formează fluviile infernale. Brunnetto Latini îi prevesteşte din nou exilul lui Dante.

Tot în acest brâu sunt pedepsiţi şi violenţii împotriva firii tot prin ploi de flăcări. Dante îl întâlneşte pe monstrul Gerion, care este simbolul fraudei. Cămătarii sunt condamnaţi să poarte în eternitate o pungă de gât. Gerion este convins de Virgiliu să-i ajute să coboare în prăpastie în cercul al optulea.

Cercul opt este alcătuit din zece bolgii. În primele două bolgii, se află înşelătorii, pezevenghii şi seducătorii. Aceştia sunt împărţiţi în două cete biciuite de către diavol. Simoniacii îşi ispăşesc pedeapsa în bolgia a treia. Aceştia sunt înfipţi cu capul în jos într-un mormânt înflăcărat. În a patra bolgie ghicitorii au capul întors la ceafă, datorită îndrăznelii lor de a încerca să vadă viitorul. A cincea bolgie este locuită de diavoli care îi mint spunându-le că puntea spre bolgia a şasea s-a năruit şi trebuie să o ia pe o creastă spre o altă punte, ori aceasta nu există. În ajutor le sare Ciampolo care îi aruncă pe diavoli în smoală.

Ajungând în bolgia a şasea, îi întâlnesc pe ipocriţi care poartă o manta grea de plumb, aurită. Hoţii sunt înconjuraţi de şerpi în a şaptea bolgie. Dante participă aici la transformarea unui om în şarpe şi a şarpelui în om, tot datorită unei muşcături veninoase. În a opta bolgie, rău sfătuitorii sunt învăluiţi în flăcări. Aici cea mai reprezentativă flacără era cea bifurcată a lui Ulise şi Diomede. Aceştia sunt pedepsiţi pentru şiretlicul pus la cale pentru cucerirea Troiei. Semănătorii de dezbinări sunt pedepsiţi prin sfârtecarea trupului, în a noua bolgie iar falsificatorii aflaţi în a zecea bolgie erau închişi laolaltă ca nişte bolnavi care se îngrămădeau în spitale când bântuie mai rău bolile.

Îeşind din al optulea cerc, aceştia întâlnesc puţul giganţilor. Giganţii erau cufundaţi în el până la brâu. Virgiliu îi promite lui Anteu pomenirea sa în lumea celor vii, în schimbul conducerii celor doi în al noulea cerc.

Cel de-al noulea cerc, alcătuit din patru zone, cuprinde, în prima zonă, pe trădătorii de rude, care sunt scufundaţi în ghiaţă. În a doua şi a treia zonă se găsesc trădătorii de partid. Aici se evidenţiază contele Ugolino care roade capul adversarului său politic.

Ajunşi, în sfârşit, în ultima zonă a Infernului care este zona trădătorilor de Dumnezeu. Aici tot spaţiul este ocupat de Lucifer, stăpânul Infernului, cel mai desavarsit si cel mai frumos inger al Creatiei.

Astfel cei doi poeţi au ajuns în centrul pământului, ocupat de Dis. Acum trebuie să urce în emisferul austral. Drumul este dat de un pârâu, care îi călăuzeşte pe poeţi până la prima frântură de lumină.Prin acea deschizătură. Ochiul lui Dante zăreşte lumina stelelor.

De aici, vor ieși, urcând pentru a vedea din nou "cerul înstelat". Călătorind în lumea fantastică a morților, Dante duce cu sine toate sentimentele și pasiunile celor vii, trage după el - cum s-a scris - tot pământul.

Paradisul

Ajunși în Paradis, Virgiliu se întoarce în Infern. Din acest moment, Dante va fi călăuzit de Beatrice, instrumentul voinței divine. Paradisul, în opoziție cu Infernul, este construit din nouă cercuri orientate spre înălțime. Aici este sălașul celor fără de păcate, al sfinților. Fiecare cerc corespunde unuia din corpurile cerești cunoscute în acea vreme: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn, dominate de cerul stelelor fixe. La sfîrșitul călătoriei Beatrice îl părăsește și Dante, ghidat de Sfântul Bernardo, adresează o rugăciune Sfintei Fecioare. Artistul se contopește cu Dumnezeu, simbolul "Iubirii care pune în mișcare cerul și stelele". Flammarion.