GENEZA

            Titlul: Titlul din limba română provine de la cuvîntul latin „genesis" care înseamnă „început", în limba ebraică, cartea aceasta poartă numirea primelor cuvinte din debutul ei: „La început" („bereşit"). Acest titlu este cum nu se poate mai nimerit pentru o carte în care Dumnezeu a binevoit să ne dea informaţii cu privire la începuturile tuturor lucrurilor din lumea necunoscută în care deschidem ochii prin naşterea biologică.

            Autorul: Cartea aceasta a fost scrisă de Moise şi, împreună cu următoarele patru scrise de el, face parte dintr-o grupă de cinci cărţi cunoscute sub numirea de: „Pentateucul lui Moise". Dovezi în sprijinul părerii că Moise a fost autorul acestor cărţi se găsesc în: (1) textul acestor cărţi (Exod 17:14; 24:4, 7; 34:27; Num. 33:1-2; Deut. 31:9), (2) alte cărţi ale Vechiului Testament (Iosua 1:7-8; 8:32, 34; 22:5; 1 Împăraţi 2:3; 2 Împăraţi 14:6; 21:8; Ezra 6:18; Dan. 9:11-13; Mal. 4:4), (3) în cărţile Noului Testament (Mat. 19:8; Marcu 12:26; Ioan 5:46-47; 7:19; Rom. 10:5), (4) faptul că descrierile apar a fi ale unui martor ocular, nu a unuia care ar fi trăit la multe secole după aceea (Exod 15:27; Num. 21:1-31; 11:7-8), (5) faptul că autorul manifestă o cunoaştere foarte exactă asupra numelor, cuvintelor, obiceiurilor şi locurilor din Egipt (Gen 13:10; 16:1-3; 33:18; 41:43 cf. Fapte 7:22)

            Conţinutul: Cartea Genezei conţine informaţii despre „începuturile" multor lucruri din lumea în care trăim noi astăzi. Descrierea acestor „începuturi" este făcută concentric, începînd cu informaţii globale despre realitatea creaţiei şi apropiindu-se apoi treptat, treptat de lumea imediat înconjurătoare omului. Această apropiere cosmogonică sugerează că întreaga carte este un răspuns pe care Dumnezeu îl dă celor mai arzătoare întrebări ale fiinţei umane: Cine sînt eu? Ce este lumea aceasta în care m-am născut? Cine a făcut-o? De ce m-am născut şi care este raţiunea existenţei mele?

            Textul Genezei apare de 60 de ori în conţinutul Noului Testament dovedind într-un sens profund că germenii tuturor revelaţiilor dumnezeieşti sînt plantate aici şi că cine vrea să înţeleagă pe deplin această revelaţie trebuie să înceapă cu această carte.

            Geneza este o carte istorică. Ea cuprinde evenimente din „protoistoria omenirii". De fapt am putea împărţii întreaga Biblie în două secţiuni istorice distincte. Evenimentele dinaintea căderii omului (Geneza 1:1 pînă la Geneza 3:24) şi evenimentele de după aceea (Geneza 4:1 pînă la sfîrşitul Bibliei). În cea de a două secţiune istorică sînt redate evenimentele din planul de „mîntuire" a fiinţei umane, adică acele evenimente cauzate de Dumnezeu să se întîmple pentru salvarea omului de la pierzarea veşnică.

            Sînt multe feluri în care se poate face istorie; există o istorie a mijloacelor de producţie (tehnologie), o alta a formelor diferite de alcătuire a societăţii umane (sociologie), o alta a diferitelor războaie sau a cuceririlor teritoriale, o altă istorie a cuceririi spaţiului înconjurător şi încă o alta a abilităţii omului de a-şi explica lumea şi raţiunea ei de existenţă (filosofie). Biblia este o carte de istorie în măsura în care cuprinde evenimentele cauzate de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor de la pierzarea veşnică produsă de neascultarea din grădina Edenului, în lumina destinului nostru veşnic, Biblia, şi implicit cartea Genezei, este singura naraţiune istorică care ne poate influenţa soarta noastră eternă. Ignorarea celorlalte cărţi de istorie ne poate dăuna relativ, dar ignorarea Bibliei ne poate atrage suferinţa noastră absolută şi de neînlăturat.

            În mod normal, după căderea omului în neascultare, Dumnezeu a trebuit să exercite pedeapsa şi să refacă echilibrul dreptăţii. Dumnezeu a ales însă să nu ne facă ceva rău care să ne distrugă veşnic; pedepsele Lui sînt limitate în măsură şi educative în scop. Hotărîrea lui Dumnezeu de a restringe „dimensiunile" pedepsei pentru a ne face bine este ilustrată în cele 8 „legăminte" pe care El le-a făcut cu omul în decursul istoriei. Primele 4 legăminte din această serie de 8 sînt redate în cuprinsul cărţii Geneza. Iată însă o listă completă a tuturor celor 8: (1) Edenic (Gen. 2:16), (2) Adamic (Gen. 3:15), (3) prin Noe (Gen. 9:16), (4) Avraamic (Gen. 12:2), (5) Mozaic (Gen. 19:5), (6) Palestinian (Deut. 30:3), (7) Davidic (2 Sam. 7:16) şi (8) Legămîntul cel Nou (Evrei 8:8; 1 Cor. 11:23-25).

             Aşezată la începutul celor 66 de cărţi ale Bibliei, Geneza este şi începutul „revelaţiei de Sine" a lui Dumnezeu, a descoperirii fiinţei Lui către făptura creiată. Această descoperire treptată este progresivă în esenţă şi culminează în Cristos, Dumnezeu adevărat făcut trup şi coborît printre oameni (Ioan 1:18; 14:8-10; Col. 1:15; 2:9; Evrei 1:1-3).

Cunoaşterea pe care oamenii au primit-o despre Dumnezeu este exprimată în „numele" cu care L-au identificat. În mod absolut, Dumnezeu nu poate avea un nume deoarece orice cuvînt reprezintă o realitate statică, iar Dumnezeu este infinit în dimensiunile fiinţei Sale şi în posibilităţile Lui de manifestare. Totuşi, cartea Geneza ne pune la dispoziţie primele trei numiri cu care L-au identificat oamenii pe Dumnezeu: Elohim, Iehova şi Adonai, date oamenilor într-o ordine prestabilită şi desăvîrşită care nu poate fi schimbată fără a altera caracterul revelaţiei lui Dumnezeu către oameni (Exod 6:3), precum şi cele cinci numiri compuse ale numelui lui Dumnezeu: El-Elion: Dumnezeul Cel Prea înalt (Gen. 14:18), Iehova Elohim: Domnul Dumnezeu (15:2), El-Roi: Dumnezeul care mă vede (Gen. 16:13), Iehova-Iire: Domnul va purta de grijă (Gen. 22:14) El-Elohe-Israel: Domnul este Dumnezeul lui Israel (Gen.33:20).

Elohim este o formă de plural care denumeşte un aspect caracteristic al fiinţei divine: Dumnezeu întreit în fiinţă (Gen. 1:26), dar unic în natură şi persoană (Deut. 6:4)

Iehova nu este un nume propriu zis, ci un grup de cuvinte care desfăşoară ceva din caracterul infinit al prezenţei şi posibilităţilor divine: „Eu sînt Cel ce sînt" (Exod 3:11-15). Ocazia în care a apărut acest nume i-a făcut pe mulţi să se oprească asupra lui ca asupra singurului nume veritabil al dumnezeirii. Este bine de ştiut însă că evreii au pierdut ei înşişi pronunţarea corectă a acestei perifraze notate în textul vechi doar prin consoanele HH şi semivocalele Y, W (lingviştii de astăzi înclină totuşi spre forma Yahweh). În timpul Evului Mediu, rabinii au înlocuit vocalele originale cu vocalele din cel de al treilea nume pentru divinitate: Adonai şi astfel s-a ajuns la numirea de „Iehova". Astăzi nimeni nu poate spune că ştie cum a sunat vocea din ceruri prin care S-a identificat Dumnezeu înaintea lui Moise, iar faptul că în textul Bibliei au apărut apoi alte numiri pentru Dumnezeu ne arată clar că nu este bine să ne legăm prea mult de această singură numire.

Adonai, sau mai scurt „Adon" este numirea veche pentru „Stăpîn" sau „Domn" şi este aplicată în textul Vechiului Testament şi omului şi divinităţii (Gen. 15:2). Atunci cînd este aplicat oamenilor „adonai" se scrie cu literă mică.

Faptul că Geneza începe cu cuvintele acestea: „La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul" este de o importantă covîrşitoare. Această afirmaţie limitează rătăcirile imaginaţiei noastre care-l caută pe Dumnezeu în forme aberante şi arbitrare.

„La început Dumnezeu...” - neagă totodată şi Ateismul şi Politeismul. Între vidul nimicului şi confuzia mulţimii de dumnezei, Geneza ni-L aşează înainte pe maiestuosul Dumnezeu unic care este sursa, suportul şi scopul tuturor lucrurilor.

„La început Dumnezeu a făcut...” - neagă Fatalismul cu învăţătura lui bazată pe hazard.

„La început Dumnezeu a făcut...” - neagă şi Evoluţionismul haotic, maşinist şi impersonal.

„La început Dumnezeu a făcut Cerurile şi pămîntul" - neagă Panteismul care susţine că Dumnezeu este totuna cu creiaţia Sa, dar neagă şi Materialismul care, ameţindu-ne cu ceea ce se vede şi pretinzînd că materia este veşnică, caută să ne ascundă izvorul creator, începutul şi Judecătorul desăvîrşit al tuturor celor create.

ÎMPĂRŢIREA CĂRŢII

Tema Genezei fiind: „Suveranitatea divină în creaţie, istorie şi mîntuire", am putea sistematiza cuprinsul cărţii după cum urmează:

 I. Protoistoria Omenirii

Patru evenimente de seamă

CREAŢIA - Suveranitatea divină asupra lumii fizice. Priorităţile veşnice ale lui Dumnezeu.

CĂDEREA - Suveranitatea divină în problemele umane. Autoritatea morală divină.

POTOPUL - Suveranitatea divină în pedepsire. Autoritatea judiciară supremă.

CRIZA DE LA BABEL - Suveranitatea divină în răspîndirea şi specificul raselor. Autoritate socială supremă. Stăpînirea deplină asupra societăţii.

II. Istoria patriarhilor

Patru persoane de seamă

AVRAAM - Suveranitatea divină în alegere. Chemare supranaturală.

ISAAC - Suveranitatea divină în alegere. Naşterea supranaturală.

IACOV - Suveranitatea divină în alegere. Îngrijire supranaturală.

IOSIF - Suveranitatea divină în călăuzire. Călăuzire supranaturală.

SCHIŢA CĂRŢII

I. FACEREA LUMII 1:1 - 2:25

a. Facerea universului, 1:1

b. Facerea pămîntului, 1:2 - 2:3

c. Facerea Omului, 2:4 -25

II. CĂDEREA OMULUI 3:1-24

a. Ispitirea, 3:1-7

b. Pedepsele, 3:8-24

III. PROTOISTORIA OMENIRII 4 - 5

a. Cain şi urmaşii lui, 4:1-24

b. Set, 4:25-26

c. De la Adam la Noe, 5:1-32

IV. VIAŢA LUI NOE 6:1 - 10:32

a. Cauzele potopului, 6:1-13

b. Potopul, 6:14-8:19

c. Evenimente de după potop, 8:20 - 9:29

d. Urmaşii lui Noe, 10:1-32

V. TURNUL BABEL, 11:1-9

VI. VIAŢA LUI AVRAAM 11:10-25:11

a. Strămoşii lui Avraam, 11:10-26

b. Familia lui Avraam, 11:27-32

c. Chemarea lui Avraam, 12:1-20

d. Despărţirea lui Avraam de Lot, 13:1-18

e. Lot izbăvit de Avraam, 14:1-24

f. Legămîntul Avraamic, 15:1-21

g. Naşterea lui Ismael, 16:1-16

h. Tăierea împrejur, 17:1-27

i. Nimicirea Sodomei şi Gomorei, 18; 19

î. Avraam şi Abimelec, 20:1-18

j. Naşterea şi jertfirea lui Isaac, 21; 22

k. Moartea Sarei, 23:1-20

l. Căsătoria lui Isaac, 24:1-67

m. Moartea lui Avraam, 25:1-11

VII. URMAŞII LUI ISMAEL, 25:12-18

VIII. VIAŢA LUI IACOV, 25:19-36:43

a. Iacov şi Esau, 25:19-34

b. Isaac şi Abimelec, 26:1-35

c. Iacov în tinereţe, 27:1 - 28:22

d. Iacov la Laban, 29:1 - 30:43

e. Iacov se întoarce în Canaan, 31:1 - 33:20

f. Bătrîneţea lui Iacov, 34:1 - 36:43

IX. VIAŢA LUI IOSIF, 37:1 - 50:26

a. Iosif vîndut în robie, 37:1-36

b. Păcătuirea lui Iuda cu Tamar, 38:1-30

c. Iosif în Egipt, 39:1 -41:57

d. Fraţii lui Iosif vin în Egipt, 42:1 - 45:28

e. Toată familia vine în Egipt, 46:1 - 47:31

f. Binecuvîntarea copiilor lui Iosif, 48:1-22

g. Iacov îşi binecuvîntează fii, 49:1-27

h. Moartea şi îngroparea lui Iacov, 49:28 -50:14

i. Ultimele zile ale lui Iosif, 50:15-26

ECLESIASTUL

             Cartea Eclesiastul este o confesiune a unui suflet care a eşuat în căutarea lui după fericire. Textul este plin de pesimism şi dezamăgire. Excluzîndu-l pe Dumnezeu din viaţa lui, trăind la nivelul „de sub soare", şi neţînînd cont de întreaga panoramă a vieţii, a cărei explicaţie este coerentă numai dacă iei în consideraţie dimensiunea ei eternă, căutătorul din cartea Eclesiastul a ajuns la capătul drumului „cu mîna goală". Dacă vreţi să ştiţi unde poate ajunge cel ce le are pe toate; bogăţie, lux, femei, băutură, cîntece şi veselie, atunci citiţi neapărat această carte. Ea este una dintre cele mai neînţelese şi mai nedreptăţite cărţi din cărţile Bibliei. Cei pesimişti s-au lăudat că au găsit în ea dovada inutilităţii căutărilor umane. Scepticii s-au agăţat de ea ca de o dovadă în sprijinul părerii că după moarte nu mai urmează nimic, ci doar o permanenţă nefiinţare. Alţii au citat-o atunci cînd au vrut să demonstreze că după moarte sufletul „doarme" şi nu este conştient de nimic în intervalul scurs între clipa morţii şi ceasul învierii. În afară de aceşti entuziaşti direct interesaţi, nu se găsesc, mai ales printre creştini prea mulţi oameni care să o citească fără să se mire ce caută ea în Biblie. Pentru mulţi oameni sinceri, textul Eclesiastului, atunci cînd nu contravine direct cu învăţătura Noului Testament, este cel puţin bizar şi greu de armonizat cu „întregul" Scripturii. Nădăjduim că rîndurile care urmează îi vor face pe mulţi să-şi schimbe părerea pe care o au despre conţinutul ei.

            Această extraordinară carte de filosofic poate fi asemuită cu marile lucrări muzicale ale lui Johan Sebastian Bach: ele sînt pline de prăbuşiri şi zvîrcoliri minore, dar se încheie întotdeauna cu înălţătoarele tonalităţi ale gamelor majore.

            Titlul: În original cartea s-a numit „Kohelet". Acesta este un termen rar al limbii ebraice folosit în Biblie numai în cartea Eclesiastul (1:1, 2, 12; 7:27; 12:8-10). Termenul este un derivat de la „kahal" - a convoca o adunare, a aduna împreună. Sensul titlului este deci: „cel ce se adresează unei adunări, predicatorul". Traducerea greacă Septuaginta foloseşte titlul: Ecclesiaites, de unde s-a derivat numirea pentru Biserică: „eclesia". Numirea românească ar fi trebuit deci să fie: „Cel ce vorbeşte adunării", dar traducătorul a preferat să translitereze titlul din limba greacă.

            Autorul: Fără îndoială că autorul a fost împăratul Solomon. Cel ce scrie cartea se intitulează pe sine: „Fiul lui David, împăratul Ierusalimului" (Ecles. 1:1). Incursiunile autorului în plăcerile de tot felul (2:1-3), în realizări măreţe (2:4-6) şi într-o viaţă de bogăţie fără asemănare (2:7-10) îl identifică fără echivoc pe Solomon.

            Data: Solomon a scris această carte la bătrineţe, spre sfîrşitul vieţii lui, probabil în preajma anului 935 î.Cr.

            Contextul scrierii: Tradiţia evreiască spune că Solomon a scris cartea Cîntarea Cînţărilor în tinereţe, cartea Proverbelor la maturitate şi cartea Eclesiastul spre apusul vieţii, cînd a ajuns să fie copleşit de regrete pentru anii irosiţi în plăcerile cărnii şi în idolatrie (1 Împ. 11).

            Conţinutul cărţii: Ca să stabilim de la început caracterul acestei cărţi trebuie să spunem că ea nu este o carte „inspirată" de Dumnezeu, dar că autorul ei a fost „inspirat" să o scrie. Nu trebuie să mergem în afara Bibliei ca să aflăm cum gîndeşte lumea. Dumnezeu a vrut ca să ne întîlnim cu gîndirea celor fără Dumnezeu chiar pe paginile Scripturii. Mai mult decît atît, El a vrut să fim în stare să ne confruntăm cu ea. Eclesiastul ne aşează înainte tot ceea ce mintea umană a reuşit să afle în căutările ei după fericire şi după sensul real al existenţei. Argumentele folosite în această carte nu sînt argumentele lui Dumnezeu, ci argumentele minţii umane. Aceasta explică pe deplin apariţia unor pasaje ca acelea din Ecl. 1:15; 2:24; 3:3, 4, 8, 11, 19, 20; 8:15 care sînt într-un contrast flagrant cu tot restul scrierilor sfinte. Solomon îşi descrie incursiunile vieţii lui în căutarea după sens şi valoare. Pentru început, el nu neagă, ci neglijează pur şi simplu dimensiunea transcendentală, şi-şi direcţionează căutările înspre lumea ştiinţei (Ecl. 1:4-11), înspre lumea filosofiei (1:12-18), înspre lumea senzuală a plăcerilor: petreceri (Ecl. 2:1), băutură (Ecl. 2:3), realizări materiale măreţe (2:4-7), bogăţie şi muzică (2:8), femei (2:8). El încearcă rînd pe rînd: materialismul (Ecl. 2:12-26), fatalismul (Ecl. 3:1-15), deismul (Ecl. 3:1-4), religia naturii (Ecl. 5:1-8), avariţia (5:9-6:12) şi chiar moralitatea (7:1-11:8). Toate acestea se dovedesc însă în final: „Deşertăciune a deşertăciunilor, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune şi goană după vînt!" (Ecl. l:2, 14).

            Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cuvîntul care caracterizează întreaga carte este „deşertăciune". Scopul nedeclarat al cărţii este acela de a demonstra zădărnicia căutării după fericire în domeniul existenţei vremelnice. Fericirea nu poate fi găsită dacă este căutată ca un scop în sine, pentru că ea nici nu există ca ceva de sine stătător. Fericirea este o stare care însoţeşte o anumită atitudine. Iar atitudinea aceasta este împlinirea voinţei veşnice a lui Dumnezeu. Este important că Eclasiastul leagă apelul său pentru considerarea responsabilităţilor faţă de Dumnezeu de vîrsta tinereţii (!). Cine vrea să trăiască fericit este bine să nu repete căutările inutile ale Eclesiastului şi să înceapă din tinereţe să intre în „dimensiunea" ascultării de Dumnezeu.

Cele mai cunoscute şi mai citate versete sînt:

„O deşertăciune a deşertăciunilor. Totul este deşertăciune!" (Ecl.l:2).

 „Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui" (Ecl. 3:1).

 „Funia împletită în trei nu se rupe uşor" (Ecl. 4:12b).

 „Aruncă-ţi pîinea pe ape şi după multă vreme o vei găsi iarăşi!" (Ecl. 11:1).

 „Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, pînă nu vin zilele cele rele şi pînă nu se apropie anii, cînd vei zice: „Nu găsesc nici o plăcere în ei" (Ecl. 12:1).

 „Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om" (Ecl. 12:13).

            Mesajul cărţii: Acest mesaj ar putea fi rezumat în trei afirmaţii:

(1) Cînd observi viaţa umană cu ciclurile ei aparent lipsite de semnificaţie (Ecl.l:4-11) şi cu paradoxurile ei inexplicabile (4:1; 7:15; 8:8), ajungi neapărat la convingerea că totul este lipsit de sens şi de semnificaţie, deoarece este imposibil să găseşti în toate măcar un singur scop în jurul căruia să-ţi organizezi existenţa.

(2) Cu toate acestea, îţi dai seama că este bine ca viaţa să fie trăită din plin, căci este un dar pe care ţi l-a făcut Dumnezeu (3:12-13; 3:22; 5:18-19; 8:15; 9:7-9), numai că trebuie să trăieşti cu grijă ştiind că...

(3) vei da socoteală Făcătorului tău în ziua în care te va chema la judecată (3:16-17; 12:14).

            Nu vă lăsaţi păcăliţi de cei care spun că n-avem nevoie de Eclesiastul în Biblie şi că standardul spiritual al cărţii este mult sub nivelul Noului Testament. Lumea de azi este plină de „înfumuraţi super-spirituali" cu iz de superioritate care cad mereu în aceleaşi capcane, repetă mereu aceleaşi căutări iluzorii şi gustă mereu aceleaşi dezamăgiri amare ale păcatului. Toate acestea din cauză că ei n-au citit niciodată o carte atît de scandalos de sinceră ca aceasta şi pentru că ei n-au avut ocazia să asculte un predicator atît de revoltător de onest ca acest Kohelet din vechime.

 

SCHIŢA CĂRŢII

 Introducere (1:1)

I. Prima predică 1-2

a. Prezentarea tezei de bază: zădărnicia eforturilor şi înfăptuirilor umane (1:2-3)

b. Demonstrarea tezei din exemplul experienţei proprii

Lipsa desens a ciclurilor vieţii şi istoriei (1:4-11)

Lipsa de importanţă a înţelepciunii şi filosofiei omeneşti (1:12-18)

Lipsa de satisfacţie din avere şi viaţa de plăceri (2:1 -11)

Lipsa de viitor în perspectiva unei morţi sigure şi necruţătoare (2:12-17)

Lipsa de sens a ostenelii în muncă (2:18-23)

c. Concluzia: Mulţumire cu ceea ce avem în clipa de faţă (2:24-26)

II. A doua predică 3-5

a. Prezentarea tezei de bază: Problema vieţii şi a morţii (3:1 -22)

b. Neîmplinirile şi dezamăgirile vieţii pe pămînt (4:1-16)

c. Concluzia: Zădărnicia goanei după fericire (5:1-20)

Deşertăciunea ritualului religios (5:1-7)

Realitatea iluzorie a bogăţiei (5:8-17)

Fericirea unui suflet mulţumit (5:18-20)

III. A treia predică 6 - 8

a. Prezentarea tezei de bază: Insuficienţa materialismului (6:1-12)

b. Cîteva sfaturi înţelepte (7:1-8:11)

c. Concluzia: Dumnezeu face dreptate pentru tot (8:12-17)

IV. A patra predică 9-12:8

a. Prezentarea tezei de bază: Siguranţa morţii, nesiguranţa vieţii (9:1-18)

b. Demonstrarea tezei (10:1-20)

c. Concluzia: Viaţa ca o oportunitate cu responsabilităţi (11:1-12:8)

V. Epilog: O prezentare a temei cărţii 12:9-14

a. Ciclurile vieţii (12:9-12)

b. Responsabilitatea vieţii: teama de Dumnezeu şi ascultarea de voia Lui (12:13-14)

Illuminati nu au devenit violenti pana in sec. al XVII-lea. Numele inseamna ‘cei luminati’. Au fost astronomi, fizicieni, matematicieni, biologi, arhitecti. Erau ingrijorati insa de greselile propovaduite de Biserica, ei fiind dedicati adevarului stiintific. Sigur, Vaticanului nu i-a placut asta, asa ca Biserica a inceput sa-i vanaze si sa-i omoare. I-a facut sa se ascunda in subterane, devenind o societate secreta care si-a invatat repede rolul. Ce a devenit, stim cu totii.

De ce se sărbătoreşte Paştele?

Istoria Sarbatorii Pastelui Pentru prima data Pastele a fost sarbatorit in jurul anului 1400 inainte de Hristos. In aceasta data evreii au parasit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu. Scriptura in cartea Exod (Iesirea) din Vechiul Testament ne ofera instructiunile date de Dumnezeu pentru sarbatorirea Pastelor in timpul lui Moise. Evreii din antichitate isi aminteau de faptul ca Dumnezeu i-a salvat din robia in care se aflau in Egipt. Desi multi sarbatoresc si astazi Pastele, majoritatea oamenilor nu mai au in vedere semnificatia acestei sarbatori. In ceea ce priveste crestinii, Dumnezeu a reinnoit legamântul facut cu israelitii, de data aceasta nu printr-un om, (Moise) ci prin Fiul Sau, Iisus. Legamantul cel nou nu mai este un legamant facut doar cu evreii, ci cu toate popoarele, care vor sa primeasca iertarea pacatelor prin jertfa lui Iisus Hristos. Legamantul cel vechi purta sigiliul sangelui unui miel care trebuia sacrificat de Pasti dupa instructiunile date de Dumnezeu. Cu ocazia iesirii din Egipt, cand au sarbatorit pentru prima data Pastele, toti evreii trebuiau sa ia un miel si sa il sacrifice. Apoi, cu sangele mielului erau unse ramele de lemn ale usilor de la casele in care locuiau acestia. Sângele mielului oferea o garantie, un semn vizibil prin care credinciosii dadeau de inteles ca au luat in serios avertismentul lui Dumnezeu. In Noul Testament mielul a fost junghiat de Mântuitorul Iisus, iar sangele lui care a curs pe cruce este sangele rascumparator. La Cina cea de taina, in noaptea cand a fost tradat, inainte de a fi prins si arestat, Domnul Iisus a instituit sarbatoarea Pastelui nou testamental, dupa porunca ce I-a fost data de Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca toti crestinii sa isi aminteasca de pretul care a fost platit pentru rascumpararea noastra din sclavia pacatului. Pasti, Paste, in ebraica pesah, latina Pascha; este o sarbatoare religioasa, mozaica si crestina, din timpul primaverii; pentru evrei, Pastele este sarbatoarea memoriala a eliberarii lor din robia egipteana, serbata in conditii stricte. Se prepara miel, se consuma azimi (piine nedospita consumata de mozaici la Pasti sau folosita de catolici la impartasanie); painea dospita nu se consuma in aceasta perioada. Pentru crestini, Pastele este sarbatoarea invierii lui Isus Christos. In Cina cea de Taina, multi comentatori vad o masa pascala si inceptul Pastelui crestin, iar piinea frinta si vinul turnat simbolizeaza sacrificiul christic al trupului si singelui, ca pret al rascumpararii omenirii. Ziua de Paste se stabileste diferit. Biserica ortodoxa evita sa sarbatoreasca Pastele in aceeasi zi cu Pastele evreilor, in timp ce Biserica Catolica nu tine cont de acest criteriu. Chiar daca exista diferente esentiale intre Pastele iudaic si cel crestin, ambele sarbatori contin ecouri indepartate din cultul arhaic al primaverii. (sarbatoare pagana) Data sarbatoririi Pastelui Inainte de anul 325 i.H. Pastele se sarbatorea in diferitele zile ale saptamanii, chiar si vinerea, sambata si duminica. In acel an, s-a convocat consiliul de la Nicaea de catre imparatul Constantin. A emis legea pascala care stabilea ca aceasta sarbatoare sa aiba loc in prima duminica dupa luna plina de sau dupa echinoxul de primavara sau prima zi de primavara. Astfel, Pastele trebuie sarbatorit intr-o duminca intre data de 22 martie si 25 aprilie. Daca nu ma inseala memoria insa, pastele a cazut odata pe 1 mai, deci... no comment; dar poate ma insel.

Dupa Craciun, cea mai frumoasa sarbatoare de familie este Pastele. Cum iarna este incantator peisajul acoperit cu zapada, bradul impodobit din mijlocul casei, la fel ne incanta si primele miresme primavaratice. Primavara inseamna renasterea naturii. Nu este doar o simpla intamplare faptul ca in vremuri pagane, inceputul de an se sarbatorea odata cu venirea primaverii; sarbatoarea pastelui este deci si sarbatoarea primaverii. Deja din secolul al II-lea avem date despre sarbatorirea Pastelui. Pastele este sarbatoarea crestina a Invierii Domnului. Traditii si obiceiuri de Pasti Din România pâna în Africa sau din Italia pâna în Australia, în ce colt din lume ai trai, daca esti crestin, de Paste sarbatoresti, te bucuri, vrei sa fii cu ai tai, cu cei pe care îi iubesti. Copiii sunt în al noulea cer pentru ca se înnoiesc, pentru ca vor sta cu parintii pâna tarziu în biserica, pentru ca imediat dupa Înviere vor ciocni oua rosii si se vor înfrupta din cozonaci. Chiar daca, de-a lungul anului, tinerii sunt mai putin prezenti la slujbele religioase, de sarbatori si, mai ales de Paste, curtea bisericii devine neîncapatoare. Frumosi, îmbracati în haine noi, asteapta emotionati, cu lumânarile în mâna, sa vina lumina din Cer. Sarbatoarea sarbatorilor aduce numai bucurie, numai dragoste. Orice sarbatoare, cu atit mai mult una de importanta si amploarea celei pe care o reprezinta Invierea Domnului Isus Christos, este pregatita prin gesturi si etape preliminare, ale caror valente ritualceremoniale, dar si psihologice, asigura intrarea intr-un timp al sarbatorii. Caci sarbatoarea este, in primul rind, traita.

Obiceiuri, traditii, dogme...

Postul Pastelui: ultima simbata inainte de intrarea in marele post a Pastelui este dedicata mortilor; in acea zi se dau de pomana placinte, covrigei, lapte cu taitei, o ulcica plina cu apa in care se aseaza si o luminare aprinsa. La biserica se duc colaci si coliva. Duminica seara este ultima seara inainte de sarbatoarea Pastelui cind se mai pot face petreceri si se mai pot consuma alimente pe baza de carne (Lasata secului de carne). Saptamina care urmeaza se mai numeste in popor Saptamina Nebunilor, Saptamina Brinzei sau Saptamina Alba, pentru ca oamenii credinciosi trebuie sa consume numai lapte, brinza, insa in saptamina urmatoare si acestea sint interzise (Lasata secului de brinza). In Saptamina Nebunilor, fetele batrine ramase nemaritate, flacaii fara neveste mai au sansa sa-si gaseasca sufletul pereche la petrecerile care se mai dau inainte de marele post. Dupa Saptamina Nebunilor, nuntile, petrecerile de orice fel sint interzise. Postul lung, de 7 saptamini, marcheaza inceputul. Ultima saptamana a postului care precede sarbatoarea este saptamana mare, care incepe cu duminica Floriilor si se termina cu duminica pascala. Sarbatoarea incepe de fapt cu duminica Floriilor, cand se sarbatoreste intrarea lui Hristor in Ierusalim. Saptamana mare are menirea impartasirii chinurilor lui Iisus. In aceasta saptamana se termina postul de 40 de zile, si natura renaste. Pe masura ce ne apropiem de zilele celebrarii propriu-zise, ritmul "pregatirilor" se accelereaza. Incepind cu Joia Mare din Saptamina Patimilor, taranii inceteaza munca la cimp si isi concentreaza toate eforturile asupra casei, curtii si gradinii; totul trebuie curatat si improspatat. In ziua de joi a saptamanii mari, clopotele inceteaza sa mai bata, vor mai bate doar Sambata Mare. Aceasta zi este totodata si inceputul chinurilor Mantuitorului. Fetele si femeile incepusera deja coaserea hainelor noi, pentru ele si pentru cei apropiati, caci ziua Pastelor trebuie sa-I gaseasca pe toti cu cel putin o haina noua, daca nu cu toate. Vinerea este ziua rastignirii lui Hristos, cea mai mare zi de post. Ziua de vineri era considerata mereu zi fara noroc. In aceasta zi nu se obisnuiau muncile legate de cultivarea pamantului sau de cresterea animalelor, nu se aprindea foc si nu se cocea paine. In Joia sau Simbata dinaintea Pastelor, femeile pregatesc din aluat dospit "Pasca", aliment ritual ce va fi consumat abia incepind cu prima zi de Pasti. Tot acum, ele vopsesc oua. Pentru cei mai multi dintre noi, ouale rosii sunt simbolul jertfei supreme a Mântuitorului. Marturie a sângelui varsat de Iisus rastignit si batjocorit pe cruce, ouale rosii exprima însa si bucuria Învierii Domnului, miracolul pe care îl "anunta" înca din Joia Mare. În Sâmbata Pastelui, Maica Domnului s-a dus la locul supliciului, cu un cos de oua. Voia sa-l dea soldatilor care pazeau trupul Fiului Sau, pentru a-i îngadui sa-l ia si sa-l înmormanteze. Când Maria a pus cosul jos, lânga cruce, o picatura de sânge a cazut din mâinile Mântuitorului si, deodata, toate s-au înrosit. Uimiti, soldatii au venit mai aproape si fiecare dintre ei a luat câte un ou rosu, ca semn al acestei minuni faptuite de Hristos. Se crede ca de atunci crestinii înrosesc ouale de Pasti. Ouale sunt încondeiate cu arta si migala, sunt pictate si conturate cu ceara fierbinte - un ritual prin care Pastele românesc este unic în Europa. In unele zone ale Romaniei (Moldova, Transilvania) se mai pastreaza, dar din ce in ce mai rar, obiceiul si tehnica foarte sofisticata a "scrierii" oualelor, in urma careia se obtine o suprafata viu colorata cu ornamente geometrice sau figurative, adesea cu valoare simbolica (crucea, calea ratacita – drumul postexistential pe care il are de strabatut sufletul calator al defunctului, etc). Pasca, învârtitele, cozonacii, babele sunt aluaturi rituale, care cinstesc Învierea Domnului si pe care bunicile, mamele, fiicele si nepoatele le pregatesc cu drag. Pasca trebuie sa aiba forma rotunda, pentru ca cercul reprezinta soarele, iar marginile ei zimtate închipuiesc razele lui. Pasca se face cu brânza de vaci,care simbolizeaza ofranda pe care o aduce crestinul de Paste, pentru ca Iisus a fost pastor. Brânza proaspata se amesteca bine cu stafide, cu zahar si cu unt. Pasca se orneaza cu "funia vietii", împletita din aluat si rasucita la capete, ca o spirala. În mijloc se aseaza crucea, iar lânga ea se pun "pasarile suflet". "Baba" are forma unui melc. Ea se pune într-o forma de ceramica, prevazuta cu un tub la mijloc. Dupa ce se coace, se pune invers si în gaura ramasa se pune un ou. În casa se face curatenie, se pun asternuturi proaspete pe pat, perdele curate la fereste, pentru ca primavara sa intre cu bucurie în orice camin. Mancarea traditionala este carnea de miel pregatita dupa mai multe retete specifice. Mielul este simbolul lui Hristos. Oul simbolizeaza renasterea. Iepurasul aducator de oua rosii provine de pe meleaguri germane si simbolizeaza fertilitatea. O data pregatite alimentele – pasca, oua, carne de miel – se aseaza pe o masa special pregatita, care ramine neatinsa pina la savirsirea Invierii. Sarbatoarea Pastelui incepe in dupamasa zilei de sambata. Se termina postul de 40 de zile si clopotele incep sa bata din nou. Cel mai important moment al zilei este sfintirea apei botezatoare la biserica. Se spunea ca prima persoana care urmeaza sa fie botezata cu aceasta apa "noua" va avea noroc toata viata. Apa prezenta un rol important si duminica. Se spunea ca prima persoana care apuca sa ia apa de la fantana va avea noroc. Oamenii obisnuiau sa puna oua rosii in apa si obisnuiau sa se spele din aceasta pentru a se proteja de boli. Se obisnuia si sfintirea bucatelor. Crestinii mergeau la biserica ducand mancarea si vinul pregatit pentru a fi sfintite. Postul se termina oficial prin consumarea acestor bucate. In unele regiuni aceasta traditie este vie si in zilele noastre. Se spunea ca daca gainile apuca sa manance din ramasitele acestor mancaruri vor oua mult. Se obisnuia ca oul sfintit sa fie consumat in mijlocul familiei, pentru ca in cazul in care careva s-ar rataci sa isi aminteasca cu cine a mancat si sa isi regaseasca calea spre casa. Renasterea naturii, primavara, echivaleaza cu renasterea spiritului omenesc: arborii îmbraca strai nou de verdeata si de floare, iar noi suntem gata pentru un nou început. Învierea Domnului ne dovedeste ca viata a învins, “pre moarte calcând”, lumina a alungat întunericul, credinta nu este zadarnica, iar dragostea vindeca cele mai adâci rani. Ne pregatim pentru seara Învierii. Din Moldova pâna în Banat, din Transilvania pâna în Muntenia un batrân le spune celor tineri, si nu numai lor, cum trebuie sa se pregateasca pentru noaptea de Înviere nu se merge la Biserica fara sa te îmbaiezi mai înainte si nu îmbraci haine de toata ziua, ci straiele noi pe care mama le-a cusut cu migala si dragoste. Atât trupul cât si sufletul se înnoiesc. În unele zone ale tarii, oamenii înca mai poarta costumele traditionale, atunci când merg la Înviere. Pentru a simti cu adevarat si a întâmpina cum se cuvine sarbatoarea, trebuie sa iesim din starea banala, de zi cu zi, si sa facem pasul spre purificare. Prin apa ne spalam, ne curatam. Uneori, în aceasta apa se pune aghiazma, pentru ca orice urma de pacat sa dispara. În Banat exista credinta potrivit careia fecioarele si tinerii trebuie sa faca aceasta baie rituala într-un râu, pentru ca numai apa curgatoare îi putea curata. Traditia spune ca dupa îmbaiere nu mai putem purta hainele vechi, tot ce îmbracam trebuie sa fie nou. La miezul noptii dinspre simbata spre duminica, oamenii se trezesc din somn in bataia clopotelor, se spala cu apa curata, imbraca hainele noi, iau fiecare de acasa o luminare ("lumina") si pornesc spre biserica, pentru a participa la oficierea religioasa a Invierii. Doar celor foarte bolnavi le este ingaduit sa ramina acasa. Avind Crucea si Sf Evanghelie in mina, precedat de purtatorii prapurilor si ai icoanei cu Invierea Domnului, urmat de alaiul de credinciosi care, fiecare, tine in mina o luminare aprinsa, preotul iese din biserica si o inconjoara de trei ori. In urma lor, usile se inchid, iar in biserica nu ramine nimeni. Serviciul divin se va desfasura afara. Iar cind preotul va rosti "Hristos a inviat!", toti ii vor raspunde, recunoscind taina Invierii, "Adevarat a inviat!". Aceasta va fi, de altfel, formula de salut timp de 40 de zile, pina la sarbatoarea Inaltarii Domnului. Pastrind luminarea aprinsa, fiecare se intoarce acasa, trece pragul (pe care, in unele sate era asezata o brazda de iarba verde) si face o mica cruce pe peretele dinspre rasarit, afumindu-l cu luminarea, pe care o pastreaza tot anul. Reintorsi la biserica, cu un cos sau o "straita" in care au pus alimentele (pasca/piine, oua rosii, carne de miel, sare si vin), oamenii participa la Liturghie si la "sfintirea bucatelor". Abia dupa aceasta le este permis sa le consume. O vor face acasa, cu toata familia asezata in jurul mesei, intr-o atmosfera solemna. Pentru a minca ou rosu, se procedeaza in felul urmator: doua persoane, asezate fata in fata, fiecare cu un ou rosu in mina, rostesc formula specifica Pastelor: "Hristos a inviat!", celalalt raspunzind "Adevarat a inviat!", apoi ciocnesc ouale, spargindu-le. Se credea ca cei care ciocnesc oua in ziua de Pasti se vor intilni pe lumea cealalta. Prima zi de Pasti decurge linistit, este interzisa orice activitate distractiva, precum este interzis si somnul. Desigur, astazi lucrurile nu se mai intimpla chiar asa, dar elementele de baza ale sarbatorii se pastreaza. Luni, a doua zi de Pasti, familiile merg la cimitir unde, intr-o forma sau alta, dau de pomana pentru sufletele raposatilor. O credinta raspindita printre romani este aceea ca, timp de o saptamina, incepind cu noaptea Invierii, portile raiului stau larg deschise. Asa se face ca sufletele persoanelor decedate in rastimpul Saptaminii Luminate ajung, cu siguranta, in rai. In unele regiuni, ziua de luni este ziua stropitului. Baietii merg la familiile in care sint fete si le stropesc cu parfum, spunind "Am auzit ca aveti o fata (doua...)frumoasa/Am venit s-o stropesc sa nu se vestejeasca". Acest obicei se pastreaza si astazi, fiind de fapt un prilej de intilnire intre prieteni si de petrecere. Aceasta traditie isi are radacinile in credinta in fortele purificatoare si fertilizatoare ale apei. In unele tari in loc de stropit se obisnuieste folosirea nuielei in sensul ca se aplicau cateva lovituri fetelor tinere. Pentru ambele fapte, baietilor li se cuvenea un ou vopsit. Ouale rosii aveau menirea de a tine raul departe si simbolizau sangele lui Hristos.