miercuri, 28 noiembrie 2012
Din foc se naste foc.
Cei care se
roaga trebuie să fie oameni de oţel, căci urmează să fie asaltaţi de Diavol
chiar înainte ca să dea ei asaltul împotriva împărăţiei lui.
Rugăciunea
care este un fel de petiţie adresată Marelui Arhitect al Universului, e doar un
aspect al acestui conflict multiplu. Ca şi orice alt lucru din viaţa
credinciosului, rugăciunea poate fi dezechilibrată. Rugăciunea nu poate înlocui
munca; şi la fel, munca nu poate înlocui rugăciunea. In strălucita sa lucrare,
deşi puţin cunoscută, ,,Arma Rugăciunii", E. M. Bounds spune: „E mai bine
să laşi ca lucrarea să meargă de la sine, decât să laşi ca rugăciunea să fie
neglijată." Şi continuă: „Cei mai eficienţi agenţi de propovăduire a
Evangheliei, în continuarea lucrării Lui Hristos pe pământ, şi ca un baraj
împotriva talazurilor celui rău, s-au dovedit a fi conducătorii de biserici
care sânt oameni ai rugăciunii. Creatorul Se bazează pe ei, îi foloseşte şi îi
binecuvânteaza."
Desigur,
trezirea lipseşte fiindcă rugăciunea lâncezeşte. De nimic nu se teme Satana
atât de mult ca de oamenii rugăciunii. Dar ca să trăieşti frumos nu înseamnă să
trăieşti lung. Un bărbat care moare la douăzeci şi opt de ani poate avea o sută
de ani în înţelepciune. Libelula îşi îndreaptă tegumentul şi se ridică în zbor
de safir către câmpiile înrourate ale pământului ca să trăiască doar câteva
zile. Şi totuşi nici o floare n-are albastrul atât de diafan ca şi culoarea
platoşelor ei. La fel şi în sfera duhovnicească, cele mai bogate haine ale
sufletului se ţes pe suveica rugăciunii şi sânt colorate în durerile care
împlinesc suferinţele lui Hristos.
Prin natura
sa, focul naşte foc. Dacă mai e împrejur alt combustibil, focul îşi răspândeşte
domeniul. „Iată un foc mic ce pădure mare aprinde!" Gheaţa nu produce foc;
diavolul nu naşte sfinţi; şi nici predicatorii lipsiţi de rugăciune nu pot
naşte credincioşi care să lupte în rugăciune.
Conflictul
veacurilor a venit peste noi. Iar biserica de azi nu e pregătită: într-o stare
de rătăcire de nedescris de la învăţăturile biblice si în cuscrenie cu lumea,
biserica de azi e mai degrabă o fraudă, fiindcă îl dezonorează pe Domnul.
Adevărata Biserică e născută de sus. Păcatul nu locuieşte în ea; iar în afara
ei nu există sfinţi. Nimeni dintre oameni nu poate scrie numele cuiva în
„registrele" ei, şi nimeni dintre oameni nu poate şterge vreun nume din
ele. Această Biserică, din care — binecuvântat să fie Numele Domnului -- mai
există o rămăşiţă, trăieşte si se mişcă si există prin rugăciune. Rugăciunea e
dorinţa sinceră a sufletului omenesc.
După cum prima
bombă atomică a scuturat Hiroşima, la fel numai rugăciunea mai poate scutura
inimile oamenilor de azi. La porţile noastre zace un păgânim culturalizat, dar
cu temple şi idoli imenşi, cu milioane de oameni fascinaţi de păcat. Vor fi
întorşi la Dumnezeu numai dacă Biserica se va lăsa mânată de Dumnezeu. Prin
rugăciune oamenii sânt uniţi cu Dumnezeu, iar Satana este legat, dat peste cap
şi înfrânt. El ştie bine lucrul acesta. De aceea, chiar în cămăruţa rugăciunii
cu uşa ferecată, intră diavolul şi ne invadează gândirea cu îngrijorări, fie
reale, fie imaginare, care iau proporţii colosale, în cazul acesta, lupta
noastră de apărare trebuie să fie până la sânge. Şi ca să alungăm gândurile
care ne sustrag şi ne fură concentrarea, e bine să ne rugăm cu voce tare, sau
cel puţin în şoaptă.
Avansând
astfel, câştigând teren asupra diavolului, următorul izvor de» putere îl găsim
în „făgăduinţele Creatorului nespus de mari şi scumpe." Aici stăm pe o
temelie de granit. Aici sîntem la punctul de schimb si tranzacţii cu cerul.
Aici Dumnezeu Şi-a spus Cuvântul făgăduinţelor Sale, şi aşteaptă ca noi să-l
onorăm oferta. Dar aici noi avem de luptat, nu împotriva lui Dumnezeu, ci
împotriva căpeteniilor. Diavolului nu-i place să fie înfrânt. Sufletele
oamenilor sânt comoara după care umblă el. Suflete cuprinse de îndoială, de
beţie, de neascultare, suflete bolnave, suflete tinere sau bătrâne, orice
suflete în afara puterii renăscătoare a Duhului Sfânt, toate acestea sânt sub
puterea sa, deşi gradul de stăpânire e diferit de la caz la caz. Sîntem ţinta săgeţilor
arzătoare ale diavolului, şi numai „scutul credinţei" ne poate apăra de
ele; cu ea, slavă Domnului, scăpăm nevătămaţi. Rugăciunea nu e pentru apărare.
Scutul credinţei e pentru aşa ceva. Rugăciunea e arma noastră secretă. (Păcat
că e secretă pentru unii din credincioşi. Şi care dintre noi, după ce a fost
scris atâta despre ea, ar putea spune că e maestru în mânuirea acestei arme?).
Nu-l biruim pe Satana prin rugăciune; Hristos l-a biruit acum două mii de ani.
Diavolul face pe nebunul şi se preface şi se umflă st suflă şi ameninţă, iar
noi îl luăm în serios si uităm de „nemărginita mărime a puterii Domnului!"
Cel care ne-a învăţat cum să ne rugăm ne-a spus: „Vă dau putere asupra tuturor
acestor lucruri!" Aceasta e biruinţa noastră. Sufletul ni se pleacă la
rugăciune.
Rugăciunea ia timp. In fazele
elementare timpul abia se mişcă; mai târziu, pe măsură ce sufletul se
obişnuieşte cu acest exerciţiu al sfinţeniei, timpul zboară. Rugăciunea face
sufletul blând. Observaţi că niciodată nu ne rugăm pentru oameni pe care îi
vorbim de rău, si niciodată nu vorbim de rău pe cei pentru care ne rugăm!
Rugăciunea e un detergent minunat. Da, ştiu că sângele Domnului Isus Hristos ne
spală de păcate; dar tocmai în rugăciune, dacă este ceva în noi vrednic de
condamnat, sângele scurs din venele lui Emanuel ne cuprinde fiinţa în valuri
curăţitoare.
Satana uneori
ne lasă să ne mărim cunoştinţele biblice, cred, atâta timp cât nu ne apropiem
de rugăciune, care e de fapt exercitarea şi aplicarea instrucţiunilor primite
din Sfânta Scriptură. La ce bun e pătrunderea cu gândul în adâncimi de
cunoştinţe, când inimile ne rămân la suprafaţă? La ce bun ar fi înălţarea
noastră în ochii oamenilor, dacă nu ne ridicăm în ochii lui Dumnezeu? La ce bun
ar fi o igienă impecabilă a trupului, când mintea ar fi stricată iar sufletul
murdar? La ce ne-ar folosi o religie de formă, dacă sufletul ar rămâne tot
lumesc? Şi ce ne-ar folosi puterea fizică, dacă sufletul ne-ar fi bolnav? La ce
ne-ar folosi bogăţiile lumii, când sufletul ne-ar fi sărac? Cine s-ar putea
mângâia cu gândul popularităţii în opinia publică, dacă numele lui nu e
cunoscut şi de temut în iad? Rugăciunea rezolvă toate aceste nepotriviri
spirituale.
Sufletul care
vrea să fie liber de falsele aparenţe ale acestei vremi are nevoie să se
oţelească într-o umblare tot mai apropiată cu Dumnezeu, trăind în atmosfera de
pace a gândirii cereşti. Aspirantul bogăţiilor spirituale şi al audienţelor
divine va ajunge însă, mai curând sau mai târziu, să simtă singurătatea şi să
mănânce din „pâinea întristării." Piedici din partea familiei sau a
societăţii s-ar putea să nu le aibă; dar, la fel de bine, s-ar putea să le
aibă. Ce e sigur însă, va avea parte de conflicte spirituale şi tăceri adânci
(adesea greşit înţelese), va rămâne izolat faţă de unii dintre cei mai dragi,
de dragul Mântuitorului. Căci, celor îndrăgostiţi le place să rămână singuri,
şi piscurile înalte ale sufletului se escaladează în singurătate.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)