http://www.john-dee.org/Secundus.pdf

Mostenim pacatele parintilor?

Am auzit astazi in mod repetitiv la tv exprimata convingerea ca toti copii platesc pentru greselile parintilor, opinie preluata si de majoritatea celor pe care ii citesc din cand in cand fiindca isi pun link-uri pe pagina mea de facebook spre blogurile si site-urile lor. Si pentru ca nu vreau sa par ironic, si nici sa fac aprecieri la adresa celor care re-transmit ‘stirile’, o sa fac unele precizari intr-un gand care a fost exprimat de un teolog remarcabil. Chiar daca nu sunt de acord cu dogma ortodoxa de rit rasaritean si cu unele metode prin care aceasta propovaduieste crestinismul, recunosc ca totalitatea ideilor si cunostintelor unui om isi are intotdeauna obarsiile la un altul. Fiecare dintre noi contribuie la ansambul stiintelor universale cu o parte infima.  Iata ce spun teologii despre pacatele ereditare.

( Oamenii, ca urmasi ai lui Adam, mostenesc o natura omeneasca pacatoasa. Nu aceasta a fost natura daruita de Dumnezeu primilor oameni. Din cauza despartirii omului de Creator, natura omeneasca a fost infestata de pacat. Murim nu pentru ca am pacatuit in Adam, ci pentru ca mostenim o natura omeneasca imbolnavita.

Noi nu am luat parte la pacatul lui Adam, dar ne impartasim de pacatul stramosesc, deoarece Adam este parintele neamului omenesc. Avand in vedere ca noi nu ne putem alege existenta, trebuie sa acceptam aceasta natura imbolnavita. Acest lucru nu inseamna ca Dumnezeu este nedrept. Ar fi fost nedrept daca am fi primit o astfel de natura direct de la El. Insa, noi primim existenta prin mijlocirea lui Adam. Iar acestuia, Dumnezeu i-a dat o natura curata.

Sunt persoane care sustin ca Dumnezeu e nedrept sa ne lase sa murim din cauza pacatului lui Adam. Aceste persoane sustin ca ar fi fost drept ca fiecare om, in mod separat, sa primeasca o natura curata, asa cum a fost cea a lui Adam. Dar acest lucru ar fi insemnat sa-l aduca pe om ca pe o entitate singuratica, detasata de comunitate.

Au fost facute aceste precizari pentru a intelege mai usor tema pusa in discutie: mostenim sau nu pacatele parintilor?

Dupa cum nu mostenim vina lui Adam, tot astfel, trebuie sa afirmam ca nu mostenim nici pacatele parintilor. Mitropolitul Antonie al Surojului afirma: "Fiecare generatie mosteneste de la toate cele dinainte (in particular copiii de la parintii lor si de la inaintasii cei mai apropiati) caracteristici ale mintii, inimii, vointei, particularitati ale corpului, probleme rezolvate si nerezolvate. Daca parintii au rezolvat in ei insisi o anumita problema, ei le transmit copiilor o omenitate mai slefuita. Daca ei nu vor fi in stare sa o rezolve, generatia urmatoare se va lovi de ea mai devreme sau mai tarziu. Si eu am intalnit oameni care-mi spuneau: "Am cutare sau cutare ispita, apare in mine cutare sau cutare problema. De unde si pana unde?" Si, "sapand" in trecutul lor, reuseam sa gasesc de cateva ori la stramosii si la parintii lui aceeasi problema nerezolvata”.

                Parintii nu transmit copiilor pacatele personale, ci inclinatiile spre patimi. In acest sens, Sfantul Paisie Velicikovski marturiseste: "Diavolii sunt ocupati tot timpul cu noi; sunt ca niste paznici, care ne urmaresc inclinatiile si dorintele. Daca observa vreo inclinatie la noi, ne indeamna spre patima corespunzatoare ei, aruncandu-ne plase ca sa ne prinda cat mai strans.”

                Nu trebuie sa fim chinuiti de gandul ca avem parte de o mostenire grea. Sfantul Paisie Aghioritul spunea: "Chiar daca in om ar exista vreo mostenire pacatoasa, ea nu poate rezista in fata harului lui Dumnezeu”.)

PROVERBE

Cartea aceasta nu trebuie judecată după volum, ci după imensitatea înţelepciunii pe care o găzduieşte. Mii de volume din bibliotecile lumii nu ne pot ajuta, toate la un loc, cît ne poate ajuta această singură carte. Autorul ei nevăzut este Dumnezeu, iar priceperea ei, deşi născută în sferele cerului este destinată să revoluţioneze viaţa terestră.

Titlul:                       Un proverb este un discurs de înţelepciune redus la o singură frază.

Autorul:               Textul cărţii îl menţionează pe Solomon drept autor la începutul fiecăreia din cele trei secţiuni ale ei (1:1; 10:1; 25:1). Despre Solomon ştim deja că a fost autorul a 3.000 de proverbe şi a 1.005 cîntări (1 Împ. 4:32). Nici un om din Israel nu a fost mai potrivit să editeze o carte de înţelepciune ca acest Solomon. El s-a rugat Domnului pentru înţelepciune (1 Împ. 3:5-9) şi a primit-o aşa cum nu i-a mai fost dată nici unui om de pe faţa pămîntului (1 Împ. 4:29-31). Strălucirea gîndirii lui l-a făcut celebru în lumea de atunci şi a atras admiraţia celor veniţi de la mari depărtări ca să-l vadă şi să-l asculte (1 Împ. 4:34; 10:1-l3, 24). Contribuţia lui Solomon la ridicarea Israelului a fost imensă. Capacitatea lui de sinteză, intuiţia şi clarviziunea lui sînt şi astăzi proverbiale. Asta nu înseamnă că tot ceea ce a scris Solomon a fost produsul său nemijlocit. El însuşi ne spune că i-a plăcut să zăbovească îndelung asupra înţelepciunii răspîndite de scrierile altora: „Pe lîngă că Ecleziastul a fost înţelept, el a mai învăţat şi ştiinţa pe popor, a cercetat, a adîncit şi a întocmit un mare număr de zicători. Eclesiastul a căutat să afle cuvinte plăcute, şi să scrie întocmai cuvintele adevărului" (Ecles. 12:9-10). Prin aceasta, el a recunoscut că înţelepciunea nu este monopolul unui singur om, ci este darul făcut de Dumnezeu oamenilor: „Cuvintele înţelepţilor sînt ca nişte bolduri; şi, strînse la un loc, sînt ca nişte cuie bătute, date de un singur stăpîn" (Ecles. 12:11).

Data:                     Această culegere de proverbe a fost alcătuită prin preajma anului 931 î.Cr. de către Solomon. Capitolele 25-29 ale cărţii au fost culese mai tîrziu de Ezechia şi adăugate cărţii lui Solomon.

Conţinutul cărţii:   În această carte avem de a face cu mult mai mult decît cu o culegere de proverbe. De fapt sînt o varietate întreagă de procedee stilistice sub care ne-a fost transmisă „înţelepciunea" acumulată de acest împărat cu o desăvîrşita capacitate artistică. Cuprinsul cărţii semnalează diferitele modalităţi de exprimare, aşa că nu le vom mai enumera aici.

 Mesajul cărţii:  În capitolul 8 al cărţii, „înţelepciunea" este personificată şi descrisă în toată perfecţiunea ei. Ea este de origine divină (8:22-31), este izvorul vieţii biologice şi spirituale (8:35, 36; 3:18), este neprihănită şi adevărată (8:8, 9) şi se oferă tuturor celor ce o caută (8: 1-6, 32-35). Peste veacuri această „înţelepciune" s-a întrupat în persoana Domnului Isus Cristos, „în care sînt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei" (Col. 2:3). Cartea proverbelor este o anticipare a întîlnirii cu Cristos, „care a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare" (1 Cor. 1:30; conform lui 1 Cor. 1:22-24). Iată schiţa acestei cărţi:

SCHIŢA CĂRŢII

I. LAUDA ÎNŢELEPCIUNII l - 9

15 sonete. Introducere (1:1-9);

Ademenire din partea păcătoşilor (1:10-19)

Înţelepciunea care eliberează (2:1-22)

Folosul temerii de Dumnezeu (3:1-10)

Înţelepciunea, răsplata supremă (3:11-20)

Înţelepciunea, suprema siguranţă (3:21-26)

Înţelepciunea şi viclenia (3:27:35);

Înţelepciunea, suprema moştenire (4:1-9)

Cele două căi (4:10-19)

Înţelepciunea şi sănătatea (4:20-27)

Femeia străină (5:1-23)

Despre chezăşie (6:1-11)

Leneşul (6:6-11)

Cel ce seamănă certuri (6:12-19)

Fereşte-te depreacurvie (6:20-35)

Casa înţelepciunii şi Casa Nebuniei (cap. 9)

 2 monologuri

Avertismentul înţelepciunii (1:20-33)

Înţelepciunea şi femeia străină (cap. 7 şi 8)

II. MAXIMELE ÎNŢELEPCIUNII 10 - 24

375 de proverbe său aforisme în formă de afirmaţii care se contrastează, se completează sau se compară reciproc (10:1-22:16)

16 epigrame. Introducere (22:17-21);

Epigrame amestecate (22:22-29);

Pericolul lăcomiei (23:1-3);

Deşertăciunea bogăţiilor (23:4-5)

Gazda vicleană (23:6-8);

Epigrame amestecate (23:9-18);

Îmbuibarea vinovată (23:19-21);

Trei ziceri (23:22-25)

Cursa celei stricate (23:26-28);

Vin şi Vai (23:29-35);

Epigrame amestecate (24:1-10);

Scapă-l dacă poţi (24:11-12);

Înţelepciunea şi mierea (24:13-14);

Patru epigrame (24:15-22);

Imparţialitate (24:23-25);

Trei ziceri (24:26-29);

Ogorul leneşului (24:30-34)

III. ALTE MAXIME 25-31

7 epigrame şi proverbe înmănunchiate.

Împăratul (25:1-7);

Diferite (25:6-26:2);

Despre nebuni 26:3-12);

Leneşul (26:13-16);

Dezbinătorii (26:17-26);

Diverse (26:27-27:22)

Gospodarul bun (27:23-27)

55 de proverbe sau aforisme În formă de perechi care se contrastează, se completează sau se compară reciproc (cap.28 şi 29)

Cele treisprezece ziceri ale lui Agur (cap.30)

Spusele mamei lui Lemuel (cap.31:1-9)

Un acrostih despre femeia vrednică de cinste (cap.31:10-31)

Experimentul primate

Un grup de oameni de stiinta au pus intr-o cusca cinci maimute si in mijlocul custii o scara, iar deasupra scarii o legatura de banane. Cand o maimuta se urca pe scara sa ia banane, oamenii de stiinta aruncau o galeata cu apa rece pe celelalte care ramaneau jos. Dupa ceva timp, cand o maimuta incerca sa urce scarile, celelalte nu o lasau sa urce. Dupa mai mult timp nici o maimuta nu se mai suia pe scara, in ciuda tentatiei bananelor.

Atunci oamenii de stiinta au inlocuit o maimuta. Primul lucru pe care l-a facut aceasta a fost sa se urce pe scara, dar a fost trasa inapoi de celelalte si batuta. Dupa cateva batai nici un membru al noului grup nu se mai urca pe scara. A fost inlocuita o a doua maimuta si s-a intamplat acelasi lucru. Prima maimuta inlocuita a participat cu entuziasm la baterea novicelui. Un al treilea a fost schimbat si lucrurile s-au repetat. Al patrulea si in fine al cincilea au fost schimbati. In final, oamenii de stiinta au ramas cu cinci mainute care, desi nu primisera niciodata o baie cu apa rece, continuau sa loveasca maimutele care incercau sa ajunga la banane.

Daca ar fi fost posibil ca maimutele sa fie intrebate de ce ii bateau pe cei care incercau sa se catere pe scara, raspunsul probabil ca ar fi fost "Nu stim. Lucrurile intotdeauna au fost asa aici..."

Efectul Lucifer - cel mai controversat experiment cu oameni

În 1971, psihologul Philip Zimbardo, autorul cărţii lansate recent în SUA, a selectat un grup de 24 de studenţi la Stanford - tineri echilibraţi, inteligenţi, care nu au avut probleme cu drogurile şi nici cu legile

În şase zile, jumătate s-au transformat în bestii, aducând la disperare cealaltă jumătate

Într-o dimineaţă de duminică, Poliţia din Palo Alto, California, a arestat un grup de studenţi sub acuzaţia de jaf armat şi tâlhărie. În realitate, singurul lucru pe care îl făcuseră tinerii fusese să răspundă unui anunţ dat de psihologul Philip Zimbardo, care realiza un experiment pentru a testa limitele umane. El vroia să descopere dacă oamenii buni, oamenii obişnuiţi, se pot transforma în oameni răi, sub presiunea circumstanţelor.

„Experimentul din Închisoarea Stanford” a avut loc în 1971 şi a devenit cel mai cunoscut şi cel mai controversat experiment psihologic. În curând, cartea „Efectul Lucifer. Cum devin răi oamenii buni”, a psihologului american Philip Zimbardo, apărută recent în SUA, va fi tradusă şi în limba română şi va apărea la editura Humanitas. Cartea face o paralelă între acest experiment şi abuzurile asupra prizonierilor din închisoarea americană Abu Ghraib, de lângă Bagdad.

Umileşte „prizonierii“, dă putere „gardienilor“

Psihologii au selectat 24 de tineri, echilibraţi, inteligenţi, fără probleme medicale, care nu au consumat niciodată droguri şi care nu au avut vreodată probleme cu legea. Voluntarii au fost împărţiţi, prin tragere la sorţi, în „gardieni” şi „prizonieri”, roluri pentru care au fost plătiţi cu 15 dolari pe zi. „Am vrut să testăm efectele psihologice a ceea ce înseamnă să fii „prizonier” sau „gardian”. În acest scop, am simulat condiţii de închisoare în subsolul Universităţii Stanford şi apoi am notat efectele instituţionalizării asupra comportamentului tuturor celor închişi între patru pereţi”, a explicat Zimbardo. Autorul experimentului subli­niază că înainte de începerea experimentului, care trebuia să dureze două săptămâni, toţi voluntarii erau la fel din punct de vedere comportamental şi moral.

Când „puşcăria” a fost pre­gătită, au fost aduşi şi prizonierii care fuseseră ţinuţi iniţial în beciurile Poliţiei din Palo Alto. Voluntarilor nu li se explicase că vor fi arestaţi de către poliţia locală care i-a adus în acest fel de acasă şi acesta a fost un şoc real pentru ei. Pe toată durata arestului au fost percheziţionaţi din când în când după ce au fost complet dezbrăcaţi şi li s-a dat cu spray-uri împotriva puricilor şi păduchilor ca să fie umiliţi. Au primit un număr şi au fost îmbrăcaţi cu rochii în loc de uniforme pentru puşcăriaşi, deşi erau de genul masculin. Li s-a interzis să poarte lenjerie de corp, au fost tunşi la zero, au fost puşi în lanţuri şi au fost treziţi cu brutalitate în fiecare noapte la ora 2,30 în sunete de fluier.

Aveau voie să se plimbe doar pe holurile „închisorii”, legaţi la ochi, şi tot acolo au mâncat şi au făcut gimnastică. Celulele au avut gratii şi veceul a fost improvizat într-o încăpere extrem de îngustă şi întunecoasă la capătul holului. Nu existau ferestre şi nici ceasuri care să le permită să măsoare scurgerea timpului. În celule au fost puse microfoane cu ajutorul cărora au fost înregistrate în secret toate conversaţiile „prizonierilor”. Prin difuzoare se făceau din când în când anunţuri.

„Gardienilor“ nu li s-au impus reguli stricte

Li s-a explicat doar că trebuie să aibă grijă să fie respectate legile şi să ceară respect din partea „prizonierilor”. Au fost îmbrăcaţi în uniforme kaki şi li s-au dat fluiere şi bastoane împrumutate de la poliţie. Spre surprinderea organizatorilor experimentului, „gardienii” au intrat destul de repede în rol, au inventat pedepse şi au folosit metode psihologice pentru a-i intimida pe „prizonieri”. Nici măcar după ce doi dintre „prizonieri” au renunţat la experiment pentru că nu au mai rezistat presiunilor fizice şi psihice, „gardienii” nu au renunţat să caute metode cu care să domine. În numai câteva zile, „gardienii” au devenit aproape sadici iar „prizonierii” au intrat în depresie. Lucrul acesta a şi dus la întreruperea experimentului după numai şase zile, în loc de două săptămâni, cât era programat.

Psihosociologul prof. Univ. Dr. Septimiu Chelcea scrie în recenzia pe care o face cărţii lui Philip Zimbardo: „Viziunea lui despre individ şi societate este tulburătoare: suntem posibili criminali şi trăim într-o eră a uciderii în masă. În ultima sută de ani, mai mult de 50 de milioane de oameni, civili şi militari, au fost ucişi sistematic prin hotărârile guvernelor”.

„Răul constă din comportamentele intenţionate care urmăresc să producă suferinţă, abuzuri, înjosire, dezumanizare sau distrugerea fizică a unor persoane nevinovate – sau folosirea autorităţii şi puterii oferite de sistem pentru încurajarea sau acceptarea acestor practici” - Philip Zimbardo

Sursa:  http://www.gandul.info

Povestea lui Lucifer

Pentru a găsi originea lui Lucifer, ne întoarcem la Vechiul Testament. În ebraică, numele Lucifer este tradus din cuvântul ebraic “helel”, care înseamnă luminozitate. Această denumire, referindu-se la Lucifer, este prezentata ca “luceafărul de dimineaţă”, “Steaua Diminetii” sau “Steaua Stralucitoare”, care este prezentata în Isaia. “Cum ai căzut din cer, O stea de zi, fiul lui Zori cum ai fost doborât la pământ, tu, care ai pus neamurile in inima ta.” Mă voi sui la cer, voi ridica scaunul domniei mele mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi sta pe înălţimile muntelui Ţafon; mă voi sui in partea de sus a norilor, voi fi ca “Cel Prea Înalt” (Isaia 14:12-14, NIV).

Contextul acestui pasaj este o trimitere la împăratul Babilonului, aşa cum este prezentat cu mandrie in splendida sa lucrare. Cu toate acestea, puterea regelui Babilonului este sustinuta de fortele raului.Regele muritor ar pretinde că scaunul lui de domnie a fost superior celui al lui Dumnezeu sau că el a fost Cel Prea Înalt. Puterea din spatele regelui babilonian este Lucifer, fiu al zorilor.

Povestea lui Lucifer – Istoria lui

Lucifer este doar un alt nume pentru Satan, care în calitate de şef al răului lumii este real, deşi invizibilă, puterea a stat in spatele conducătorilor succesivi aiTirului, Babilon, Persia, Grecia, Roma. Acest pasaj merge dincolo de istoria omului şi marchează începutul păcatului în univers şi căderea lui Satana în sferele curate, fără de păcat înainte de crearea omului.

Vedem, de asemenea, acelasi motiv în Ezechiel: “În plus, Cuvântul Domnului a venit la mine. Mortal, ridica un cântec de jale asupra împăratului Tirului, şi spune-i:, Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Aţi fost inelul de perfecţiune, pe deplin, înţelept şi desăvârşit în frumuseţe, Ai fost în Eden, grădina lui Dumnezeu, fiecare piatră preţioasă a fost acoperita cu, carneol, crisolit, şi piatra de luna, hrisolit, onix, jasp şi, safir, turcoaz, şi de smarald, şi lucrate în aur au fost. Gravurile au pregatite de un heruvim in ziua in care ai fost creat .Uns în calitate de gardian te-am pus,pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, ai umblat printre pietrele de foc, ai fost fără prihană în căile tale, din ziua în care ai fost creat, până ai găsit nelegiuirea în tine, in abundenţa de comerţ si plin de violenţă ai păcătuit. Aşa te-am aruncat ca un lucru profan de pe muntele lui Dumnezeu, condus de un heruvim gardian. Pietrele de foc au iesit din inima ta din pricina frumusetii si mandriei tale. Din cauza pierderii intelepciunii te-am aruncat pe pamant.Te-am expus înaintea împăraţilor, pentru a vedea cu ochii lor multitudinea de nelegiuiri savarsite de tine, nedreptatea comerţului, ai profanat sancuarele lor si de aceea ai fost alungat..Te-am distrus şi te-am întors în cenuşă pe pământ, în faţa tuturor celor care au văzut totul. Sti ca popoarele sunt ingrozite de tine, ai ajuns la un sfarsit cumplit si asa va ramane pentru totdeauna. “(Ezechiel 28:11-19, NIV).

Acest pasaj pare să fie adresat “regele Tirului.” În realitate, el trece dincolo de rege la cel care se află în spatele regelelui Tirului . Acest pasaj are, de asemenea o profeţie în apropiere şi în prezent, aproximativ Lucifer / Satan pentru că, deşi sfârşitul lui final este deja sigur, aceasta nu sa întâmplat încă şi are loc după hotărârea finală (Apocalipsa 20:7-10). În ambele pasaje Isaia şi Ezechiel, reprezentarea nu este data de Lucifer / Satan care nu se limiteaza la propria sa persoană, ci la lucru şi la planurile sale pământeşti prin prisma regilor şi conducătorilor care iau onoruri divine şi care, de asemenea ştiu acest lucru sau nu, regula este în spiritul şi în conformitate cu obiectivele Satanei. “Căci lupta noastră nu este împotriva duşmanilor de sânge şi carne, ci împotriva căpeteniilor, împotriva autorităţilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac cosmic prezent, împotriva forţelor spirituale ale răului în locurile cereşti” (Efeseni 6:12, NIV) . Satana este principalul în spatele acestui sistem de lume coruptă.

Observaţi că declaraţia este dată în pasaj din Ezechiel, “heruvimul uns.” Aceste declaraţii nu ar putea fii aplica pentru un rege uman, dar, acestea se aplică lui Lucifer / Satan, care se află în spatele regelui uman. Acest înger este cea mai mare creatura create vreodată de Dumnezeu. Domnul spune despre el, “Ai fost pecetea de perfecţiune, plin de înţelepciune, şi desăvârşit în frumuseţe.” Satana a fost cea mai înţelepta creatura a lui Dumnezeu creata vreodată. Nici un alt inger,nici o altă fiinţă nu a fost creata cu inteligenta pe care Dumnezeu ia dat-o aceastei creaturi. Dumnezeu spune că această creaţie este “desăvârşit în frumuseţe.” În afară de Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, această creatură este astăzi cea mai mare.

În versetul Ezechiel 28:14 se spune, “Ai fost heruvimul uns.” Acest lucru ne spune că nu este vorba despre un rege uman.Cuvântul heruvim este singular pentru heruvimi. Heruvimi sunt inadorabili simbolic de prezenţa Sfânta al lui Dumnezeu şi Maiestatea Sa. Acesti heruvimi ocupa o pozitie unica.”Uns heruvim” se refera la imaginea din Grădina Edenului după ce Adam şi Eva au fost trimisi de Dumnezeu, si heruvimii au fost pusi sa pazeasca drumul spre pomul vieţii. De asemenea, atunci când Moise a făcut cutia milei şi a pus-o în Sfânta Sfintelor in cortul sau, slava lui Dumnezeu a venit şi a locuit între heruvimi. Ei au “acoperit” cutia milei cu aripile lor. Aşa că, acum vedem că Satana a fost un heruvim şi poziţia lui era de a păzi tronul lui Dumnezeu. Poziţia sa a fost cel al protejării sfinţeniei lui Dumnezeu. Satana a avut cea mai mare dintre toate poziţiile, o poziţie pe care a dispreţuit-o şi pierdut-o. Avem aici în Ezechiel o imagine de cea mai mare dintre creaturile lui Dumnezeu, perfect in intelepciune, frumos dincolo de orice descriere, un muzician şi pe deasupra a tot ceea ce el a fost datorita pozitiei sale exaltată. Dar, această creaţie, cu toate aceste atribute minunate a avut de asemenea, o voinţă liberă. Într-o zi, Dumnezeu spune că la această creatură minunată, “sa găsit nelegiuirea în tine”.

Povestea lui Lucifer – statutul său

Ce fel de nedreptate au gasit in el ? În cartea lui Ezechiel, Dumnezeu asista la inceput la originea si crearea lui Satana. Dar, de ce spune Dumnezeu acest lucru? Ce este această fărădelege? Noi trebuie să privim înapoi la Isaia 14:12, care ne spune de Lucifer / Satan ‘s . “Mă voi sui la cer, voi ridica scaunul de domnie mai sus de stelele lui Dumnezeu; voi sta pe inaltimile muntelui Ţafon. Mă voi sui in partea de sus a norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt”. Aţi observat, în acest pasaj din toate El a spus că va ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu “. Cuvântul “stele” aici nu se referă la ceea ce vedem în cerul de noapte. Aceasta se referă la îngerii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, “eu voi prelua cerul ,voi fi Dumnezeu.” Acesta este Lucifer / Satan. El nu vrea să fie slujitorul lui Dumnezeu. El nu vrea să facă ceea ce el a fost creat sa faca. El vrea să fie servit şi există milioane de oameni care au ales să facă exact acest lucru,il servesc. Ei au ascultat minciunile sale şi au ales să-l urmeze. Eva a crezut minciuna că ea ar fi ca Dumnezeu. Motivul cu care a fost ispitit Lucifer / Satana este acela pe care l-a dorit mereu, să fie in locul lui Dumnezeu.

sursa: http://ezoterism.wordpress.com

APOCALIPSA

Titlul: În original, cartea poartă numele: „Apokalypsis Iesou Christou" - „Descoperirea lui Isus Cristos". Această numire ne atrage atenţia asupra Domnului Isus ca sursă şi subiect general ai tuturor lucrurilor tratate în textul cărţii.

Autorul: Nu încape nici o îndoială că Cel ce ne trimite această epistolă despre Sine şi despre desfăşurarea istoriei viitoare este însuşi Domnul Isus Cristos. Ioan este numai „instrumentul uman", „scribul" ales pentru a ne transmite mesajul primit de la Domnul. Numele lui Ioan apare de patru ori în textul cărţii (Apoc. 1:1, 4, 9; 22:8). Conţinutul cărţii adevereşte şi el că cel ce a scris-o a fost un evreu, cunoscător foarte versat în Scriptură, unul dintre conducătorii spirituali ai Bisericilor din Asia Mică, el însuşi foarte religios şi foarte convins că mişcarea începută de Cristos va triumfa în curînd asupra forţelor demonice care sînt prezente în lume. Apostolul Ioan corespunde cel mai bine unei descrieri ca aceasta.

Data: Cartea Apocalipsei a fost scrisă într-o vreme în care creştinismul intra într-o perioadă de grea persecuţie din partea autorităţilor din Imperiul Roman. Cei mai mulţi comentatori sînt de părere că data scrierii trebuie să fi fost în preajma anului 95 d.Cr.

Contextul scrierii: Din momentul în care autorităţile romane au început să impună în imperiu cultul Cezarului declarat zeu, creştinii - care-L considerau împărat pe Isus şi nu acceptau să i se închine Cezarului - au intrat în conflict deschis cu statul. Apocalipsa îi avertizează pe creştinii din Smirna despre vremurile grele care vor urma (Apoc. 2:10). Antipa, marturul credincios (Apoc. 2:13) căzuse deja împreună cu alţii, ca primele victime produse de persecuţie (Apoc. 6:9). Ioan însuşi se găsea exilat pe insula Patmos (Apoc. l:9), probabil un fel de închisoare a imperiului. Nu este de mirare că, sub presiunile evenimentelor vremii, unii din Biserică începuseră să predice o cale a compromisului (Apoc. 2:14-15, 20), care trebuia combătută repede, mai ales avînd în vedere vremurile şi mai cumplite care trebuiau să vină.

Conţinutul cărţii: Cartea are ca scop să-i încurajeze pe cei credincioşi să stea tari în credinţă şi să nu se plece sub presiunea momentului. Autorul ei îi informează pe cititori că în curînd se va produce confruntarea finală dintre Dumnezeu şi Diavol care se va solda cu zdrobirea Diavolului şi biruinţa glorioasă a Mielului lui Dumnezeu. Pînă atunci însă, creştinii sînt îndemnaţi să stea tare şi să se împotrivească Diavolului chiar şi cu preţul vieţii. Ei trebuie să ştie că au fost pecetluiţi cu sigiliul veşniciei şi că vor fi răzbunaţi la venirea Domnului Isus, cînd cei răi vor fi pedepsiţi pe vecie, iar cei credincioşi vor primi cununa răsplătirilor şi intrarea liberă în eternitatea fericită a unirii desăvîşite cu Fiul lui Dumnezeu.

Pentru a înţelege bine cartea Apocalipsei, cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă într-o formă literară specifică. Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi cuprind şi ei pasaje „apocaliptice". Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund simbolice prin care se încearcă să ni se transmită cunoştinţe despre realităţi care ne depăşesc în mod normal limitele cunoaşterii noastre bazată pe experienţă şi simţuri. Cu toate că la prima vedere viziunile şi imaginile descrise de Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate înţelege deoarece textul însuşi ne pune la dispoziţie „cheia" unora dintre simbolurile cărţii (de exemplu: stelele sînt îngeri, sfetnicele sînt Biserici - Apoc l:20 - „curva cea mare" este Babilonul, iar Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului - Apoc 21:9-10).

Există patru şcoli de interpretare ale cărţii Apocalipsei: cea preteristă, cea idealistă, cea istoricistă şi cea viitoristă. Luîndu-le pe rînd acestea susţin că:

(1) Preteristă - textul cărţii este simbolic şi legat de evenimentele care au venit asupra Bisericii în secolul I. Astăzi, cartea are doar un caracter documentar, de mărturie a ceea ce s-a întîmplat deja şi din care putem scoate principii veşnic valabile.

(2) Idealistă - textul se adresează unor Biserici reale, dar are numai un caracter simbolic, ilustrînd lupta dintre bine şi rău, cu triumful final al binelui. Apocalipsa este redusă la nivelul unei culegeri de fabule.

(3) Istoricistă - textul este adresat unor Biserici reale, dar capătă un caracter alegoric în care se poate observa o descriere a istoriei din vremea aceea şi pînă la vremea sfîrşitului. Apocalipsa este transformată într-o carte de istorie „cifrată" care poate rivaliza cu oricare carte de istorie din şcolile lumii. În dosul simbolurilor pot fi recunoscute: căderea Romei, mahomedanismul, papalitatea, reformaţia, etc.

(4) Viitoristă - natura textului şi felul în care trebuie el tălmăcit sînt reglementate de „cheia" din Apoc. 1:19: „Scrie lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sînt şi cele care au să vină după ele". Apocalipsa este privită ca o cronică a vieţii creştine din „vremea Bisericii" şi ca o anunţare a evenimentelor viitoare din perioada sfîrşitului. Spre deosebire de interpretarea istoricistă, această interpretare nu caută să recunoască istoria trecută a lumii în textul Apocalipsei. Ea rezervă descrierile din carte pentru evenimente încă viitoare, care îşi aşteaptă în curînd împlinirea.

Majoritatea celor care interpretează „viitorist" cartea Apocalipsei văd în scrisorile trimise celor şapte Biserici, nu numai nişte epistole cu caracter local, ci descrieri ale unor etape caracteristice prin care va evolua starea creştinismului pînă în vremea sfîrşitului (Apoc. 2 şi 3). Restul cărţii nu s-a întîmplat încă. Evenimentele descrise începînd cu capitolul 4 al cărţii se vor declanşa în preajma sau chiar la cea de a doua venire a Domnului. Capitolul 20 descrie trecerea prin vremea Mileniului spre vremea judecării omenirii, iar ultimele două capitole descriu starea de după judecată, în fericirea eternă a părtăşiei cu Dumnezeu şi cu cerul.

Deşi recunoaştem ceva bun în fiecare dintre cele patru feluri de interpretare, noi recomandăm tuturor metoda viitoristă. Ea este cel mai aproape de respectarea spiritului Scripturii şi se armonizează cel mai bine cu ceea ce ştim deja din informaţiile transmise nouă grin intermediul celorlalte cărţi profetice. Vechiul Testament a vestit, în repetate ocazii, venirea unei împărăţii în care „Cineva", venit din linia împărătească a lui David, va domni la Ierusalim peste Israelul refăcut şi reinstalat în propria lui tară, extinzîndu-şi influenţa domniei lui binefăcătoare asupra tuturor neamurilor lumii. Aceste profeţii sînt atît de clare şi în număr atît de mare, că a încerca să le „spiritualizezi" pe toate, ar însemna o necinstire a inspiraţiei Duhului Sfînt asupra autorilor lor.

Mai există şi acel aspect dublu al lucrării mesianice pe care nu l-au putut înţelege pentru o vreme evreii. Mesia trebuia să vină şi să sufere şi să împărătească. Astăzi, noi ştim că de fapt a fost vorba despre două veniri succesive ale Domnului. Prima dată el a venit în Ierusalim ca să moară pentru păcatele lumii, iar a doua oară se va întoarce în acelaşi Ierusalim ca să-şi instaureze glorioasa Lui împărăţie. Noul Testament nu ne spune cît timp va trebui să treacă între aceste două veniri succesive. El ne dă doar unele evenimente care vor anunţa iminenţa celei de a doua veniri şi declanşarea crizei mondiale care se va sfîrşi cu biruinţa finală a Mielului (Mat. 24:27-31; 2Tes. 2:1-12; 2Tim. 3).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Istoria lumii se desfăşoară între prima şi ultima carte a Bibliei. Geneza ne arată unde au început toate, iar Apocalipsa ne arată unde şi prin ce se vor sfîrşi toate lucrurile.

Apocalipsa este o succesiune de serii de „şapte". Se vorbeşte despre: şapte Biserici (Apoc 1:4, 11), şapte duhuri (Apoc 1:4), şapte sfeşnice de aur (Apoc 1:12), şaptestele (Apoc. 1:16), şapte peceţi (Apoc. 5:1), şapte coarne şi şapte ochi (Apoc. 5:6), şapte trîmbiţe (Apoc. 8:2), şapte tunete (Apoc. 10:3), şapte semne (Apoc. 12:1, 3; 13:13-14; 15:1; 16:14; 19:20), şapte cununi împărăteşti (Apoc. 12:3), şapte plăgi (Apoc. 15:7), şapte potire de aur (Apoc. 15:7), şapte munţi (Apoc. 17:9), şi şapte împăraţi (Apoc. 17:10). Cifra „7" reprezintă în simbolistica iudaică „perfecţiunea divină". Cartea Apocalipsa ni-L arată pe Dumnezeu la lucru, în toată desăvîrşirea înţelepciunii Lui, contestat, dar nebiruit, atacat, dar mereu la cîrma istoriei, fără să se grăbească şi fără să întîrzie, conducînd totul spre împlinirea planurilor Lui măreţe şi desăvîrşite.

Cartea Apocalipsei poate şi trebuie să fie înţeleasă. Nici o altă carte a Bibliei nu este mai clară în desfăşurarea mesajului ei. Primele cinci capitole descriu prima mişcare a acţiunii prin care Cristos este încununat pe tronul din ceruri. Partea cuprinsă între capitolele 6 şi 20 descrie cea de a doua mişcare a acţiunii spre încununarea lui Cristos ca Domn pe tronul terestru. Finalul cărţii înalţă acţiunea spre apogeul încununării lui Cristos peste toată „noua creaţie". Cu planul acesta în minte, elementele particulare ale cărţii îşi găsesc repede locul şi semnificaţia.

CUPRINSUL CĂRŢII

Introducere, 1:1-9

I. CRISTOS - pe tronul cerului

a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20

b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22

c. Tronul slavei şi închinăciunea din cer, 4:1 -5:14

II. Luarea în stăpînire a pămîntului

d. Ruperea celor şapte peceti, 6:1-17

O paranteză:

Pecetluirea celor 144.000 din Israel, 7:1-8

Mulţimea mlhtuitilor din Necazul cel Mare, 7:9-17

e. Cele şapte trîmbiţe, 8:1-9:21

O paranteză:

Ierusalimul în vremea Necazului cel Mare, 10-11

f. Cele şapte personaje, 12-13

(femeia însărcinată, pruncul, balaurul roşu, Mihail, vulturul, fiara, a doua fiară)

O paranteză:

Pecetluirea celor 144.000, 14:1-5

Vulturul cu Evanghelia veşnică, 14:6-7

Avertismente rmpotriva Minării la fiară, 14:8-13

Motivul pentru Armaghedon, 14:14-20

g. Cele şapte potire, 15-21

O paranteză:

Babilonul sub mînia lui Dumnezeu, 17-18

h. Împărăţia de 1.000 de ani, 20:1-6

i. Ultima împotrivire şi osînda lui Satan, 20:7-10

î. Judecata cea din urmă, 22:11-15

III. CRISTOS - domneşte în noua creaţie

j. Un cer nou şi un pămînt nou, 21-22